Știu că istoria contrafactuală nu are mare căutare ca gen științific, nici nu am această pretenție, însă... Ce s-ar fi întâmplat dacă Nicolae Ceaușescu, despotul României, ar fi trăit până în anul
20 Mai, 2024
A fi în călătorie
Cui vrea să aibă parte de călătorii reuşite, îi recomand să renunţe la obiceiul turismului sezonier. Căci una e să fii turist şi alta e să fii călător, turismul fiind acea plagă în virtutea căreia, organizaţi în grupuri şi sufocaţi de trasee prestabilite, oamenii îşi omoară timpul sub motiv de distracţie facilă. E turist cine merge în echipă ascultând de sfaturile ghidului. E călător cine o ia singur, sau cel mult în pereche, însufleţit de spiritul escapadei pe cont propriu. Deosebirea aceasta, esenţială sub unghiul întâlnirii cu alte lumi, vine dintr-o fineţe psihologică, şi anume din detaliul că, numai scoase din regimul rutinei, simţurile omului încep să fie treze. Cu alte cuvinte, atenţia, ca să fie avidă, are nevoie de expunere fără garanţii de siguranţă. În schimb, protejat de grup şi mâncând la ore fixe după meniuri standard, trecerea printr-un oraş nu lasă urme. Condiţia experienţei memorabile e neprevăzutul ei, iar ochiul nu absoarbe decât împrejurările care îl pun în stare de vigilenţă. Pentru asta e nevoie de nervi, de nerăbdare şi chiar de panică, ziua trebuind să fie lăsată în voia curgerii ei. Ba chiar e de dorit să ai parte de câteva incidente care, pe cât de dureroase sunt pe moment, pe atât de aducătoare de nostalgie vor fi mai târziu.
Aşadar, decât intrus cu apucături de turist (aparat de fotografiat, program fix de cumpărături, suveniruri silnice şi căscarea ochilor la vitralii de catedrale), mai bine vizitator de speţă singuratică. Căci turistul dovedeşte spirit de turmă cu veleităţi comode, în timp ce călătorul e suflet emancipat cu autonomie de simţire. Unul are stofă conformistă cu reacţii previzibile, altul e dezlegat de servituţi colective şi caută dulceaţa surprizei. Primul se mişcă din inerţia grupului, celălalt, din iniţiativa clipei. Unul e în vizită, celălalt e în tensiune. Unul vede ce i se arată, celălalt vede ce-i iese în cale. Unul vrea delectare de efect rapid, celălalt, întipărire cu răsunet târziu. Apoi, a fi în călătorie e a călca pe tărâm străin. Condiţia vizitării unui loc e străinătatea lui radicală. Riguros vorbind, nu poţi călători în propria ţară, cum nu poţi face turism în propriul oraş. O ţară te atrage numai în ipostaza ei venetică şi e un prilej de cruntă plictiseală să baţi drumul în locuri asemănătoare celui din care ai plecat. O cultură e cu atât mai stranie, cu cât îţi este mai străină, ruptă fiind de orizontul tău de aşteptare. În fine, nu-ţi poţi face o reprezentare cuvenită asupra unui loc decât la a doua întâlnire cu el. Doar revenirea îţi dă posibilitatea de a-i intui intimitatea. În geografie, la fel ca în amor, einmal ist keinmal, odată este ca niciodată. Prin urmare, întoarcerea e forma obligatorie de încărcare cu spiritul locului, şi fără putinţa regăsirii lui nu există nici şansa evocării sale. Dintr-o călătorie ne alegem cu atâta melancolie câtă prospeţime aventuroasă am arătat în cursul ei.
