Bucuria de a cunoaște sensul

Credincioșii care sunt familiari cu învățătura Bisericii Ortodoxe cunosc faptul că scopul fundamental al unui creștin îl constituie cunoașterea sensului existenței sale pământești și, în continuare, strădania pentru împlinirea acestuia. Iar scopul acesta este ca, viețuind el în cadrele și cu datele acestei lumi, să-și poată mântui sufletul și să primească la sfârșit intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, respectiv să evite să ajungă în iad, care este locul de chin al păcătoșilor care nu s-au pocăit. Pe aceste coordonate se desfășoară întreaga existență a omului credincios, iar toate actele și aspirațiile sale prezente se subsumează scopului duhovnicesc al mântuirii. Prin urmare, creștinul trăiește în această lume, dar vizează un scop mai presus de lume. Acest lucru îl deosebește radical de oricine altcineva care nu posedă cunoașterea unui sens transcendent al vieții.

Pe de altă parte, omul profan, în viața lui, nu se poate agăța decât de fericirea terestră și de așteptarea, oarecum idolatră, a progresului material, care să-i asigure confortul la care visează în această viață. Și deși toată istoria umanității a dovedit până acum, fără excepție, că această așteptare este neîntemeiată, că, indiferent de statutul său, individul are parte în viață mai degrabă de încercări decât de confort, acesta continuă să aspire și să creadă în acest mit al progresului infinit. Însă, dacă analizăm mai în amănunt această atitudine, vom putea sesiza aici un soi de eshatologie creștină răsturnată, care întoarce perspectiva celestă exclusiv spre pământ și înlocuiește fericirea veșnică a Împărăției cerurilor cu un paradis terestru trecător.

Implicațiile cunoașterii, respectiv ale ignorării sensului existenței omenești sunt multiple și generează, la rândul lor, comportamente și atitudini specifice în viața noastră cotidiană. Bunăoară, atitudinea în fața bolii este cu totul diferită la cel care așteaptă viața veșnică față de cel care crede că „aici este raiul și iadul”. În acest sens, îmi vine în minte o pildă din Patericul athonit unde se relatează cazul unui monah care a zăcut bolnav la pat timp de aproape treizeci de ani. La un moment dat, s-a rugat să-l ia Dumnezeu, pentru că nu mai rezista. În urma cererii sale i s-a arătat un înger care i-a zis: Cum dorești, să mai rabzi câțiva ani de boală pe pământ, ca astfel să te mântuiești, sau să stai trei ceasuri în iad? Monahul a zis că mai bine trei ceasuri în iad decât să petreacă alți ani de boli. Îngerul l-a dus în iad și l-a lăsat acolo în chinuri; chinuri atât de groaznice, încât a pierdut noțiunea timpului și acum se ruga să fie scos de acolo. Îngerul i s-a arătat iarăși și i-a spus că a trecut doar un ceas. Însă monahul a strigat să-l izbăvească neapărat de iad și să-l aducă înapoi, pe pământ, întrucât e gata să rabde nu doar câțiva ani, ci dacă e nevoie câteva sute, chiar până la sfârșitul lumii, numai să nu mai stea o clipă în iad. Totuși, monahul nu ar fi putut lua această decizie dacă nu s-ar fi încredințat, fie și în acest chip, printr-o experiență a iadului, că aici este doar un loc al probării trecătoare, iar adevărata fericire se află dincolo.