Cartea neamului nostru

Cu doar câteva zile înainte de praznicul Naşterii Domnului, Biserica Ortodoxă ne invită, prin intermediul pericopei evanghelice citite în cadrul Sfintei Liturghii, să facem un excurs în istoria biblică şi să ne amintim genealogia Mântuitorului Iisus Hristos. Fragmentul lecturat (Matei 1, 1-25) este chiar deschiderea Sfintei Evanghelii după Matei, prima dintre cele patru binevestiri din Sfânta Scriptură.

Primele şaisprezece versete, „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam“ (v. 1) poate fi ceva de neînţeles pentru ascultătorul modern, o înşiruire de nume necunoscute şi fără nici o relevanţă. Dar, pe lângă faptul că Sfântul Matei a dorit să evidenţieze faptul că Hristos este urmaşul promis al lui David, al lui Avraam, Mesia făgăduit de Dumnezeu, credem că ar mai fi ceva ce nu ar trebui să ne scape. Da, nu-i cunoaştem pe Naason, Abia, Sadoc şi ceilalţi enumeraţi. Nu ştim nici măcar să le pronunţăm corect, poate. Dar nu este, oare, un semn că nu prea ne interesează istoria? Nu doar istoria mântuirii, nu doar istoria ţării, ci nici măcar cea a noastră, personală, istoria venirii noastre pe lume, a fiinţării noastre. Uităm de cei din neamul nostru, plecaţi de mult din această lume, strămoşi, bunici şi părinţi. Nu ne suscită interesul viaţa lor, dificultăţile prin care au trecut, greutăţile acelor timpuri. Totul ne pare „demult“ şi plictisitor, fără vreo legătură cu ceea ce trăim azi, acum, aici. Deşi considerate „bizarerii“, sunt aspecte care ne lasă reci şi nu le înţelegem. Dacă totul ar fi o lipsă de preocupare intelectuală, un gol în mintea noastră, o necunoaştere a unor realităţi apuse, ar fi o altă lacună bifată, descriind superficialitatea noastră. Mă tem că dezinteresul nostru reflectă şi o nepăsare faţă de duhul părinţilor, de spiritul lor combativ ce i-a determinat să treacă prin viaţă cu gândul că trebuie să lase ceva în urmă, că trebuie să trăiască după cum vrea Dumnezeu, că trebuie să fie oameni. Ratând întâlnirea cu istoria noastră, eludând evenimentele ce au condus la naşterea noastră, sărăcim şi suntem nedrepţi, căci dacă ar fi doar pierderea noastră, am putea să ne justificăm cu libertatea voinţei. Trist este că rupând lanţul interesului pentru patrimoniul părinţilor le furăm urmaşilor şansa de a fi moştenitorii unui tezaur cultural, cultual şi afectiv infinit. Au trecut aproape două mii de ani de când Sfântul Apostol Matei a scris Evanghelia sa. Avem posibilitatea să vorbim de cei dinainte pentru că cei dinainte au ştiut să ne creeze mediul necesar şi să ne dezvolte un interes pentru cei de demult. Pentru că ei şi-au iubit neamul, au cultivat un respect pentru valorile înveşnicite. Cu doar câteva zile înainte de Naşterea Domnului, de acel eveniment incredibil petrecut la Bethleem, atât de vulgarizat de societatea contemporană şi atât de necesar pentru existenţa noastră, ar fi cazul să ne întrebăm în ce mod reuşim să păstrăm ce am primit. Cum ne luptăm pentru valorile dăruite de Dumnezeu şi strămoşi? Câtă cinste acordăm moşilor noştri? Pe câţi dintre noi îi interesează cartea neamului? Ne ştim originea şi o respectăm? Ne simţim fraţi ai Celui născut smerit în peştera Viflaimului? În ce măsură dorim să avem numele caligrafiat în volumul veşniciei? Şi cât de bine îngrijim această carte? „Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori - moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim“ (Romani 8, 17).