Complexul fiului nerisipitor

După cum bine se ştie, tema Pildei întoarcerii fiului risipitor este aceea a omului care se îndepărtează prin păcat de Dumnezeu, dar apoi, amintindu-şi de dragostea nemăsurată a Părintelui Ceresc, se întoarce cu umilinţă şi de aceea este şi primit cu braţele deschise de Tatăl cel iubitor, iertat şi reaşezat în demnitatea de fiu. Un fapt dătător de nădejde pentru tot omul, care, mai mult sau mai puţin, are perioade de rătăcire şi chiar de cădere, iar când îşi vine întru sine e bine să nu cadă în deznădejde, ci să ştie că există iertare dacă îşi vede rătăcirea şi se întoarce cu căinţă la Părintele său Ceresc, Care este un Dumnezeu al iubirii. Totuşi, finalul pildei îl prezintă, nu întâmplător, şi pe celălalt fiu, cel nerisipitor, care a locuit în casa Tatălui tot timpul, dar nu a reuşit să înţeleagă felul de a fi al Tatălui, nu a asumat ethosul Tatălui şi de aceea are mari dificultăţi în a accepta dragostea pe care Acesta o arată fiului întors din rătăcire. Fiul nerisipitor are o problemă destul de gravă în acest sens, care ne poate atinge pe oricare dintre noi atâta vreme cât posedăm o viziune psihologistă asupra binelui şi asupra iubirii, ireconciliabilă cu învăţătura Mântuitorului.

Vedem, aşadar, că atitudinea fiului nerisipitor este direct dependentă de felul eronat în care el îl percepe pe Dumnezeul său. Este vorba de o anumită atitudine specifică omului căzut, pe care Mântuitorul a dorit s-o îndrepte pentru ca omul să nu trăiască cu false reprezentări ale lui Dumnezeu. Aceasta întrucât doar adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu ne oferă putinţa unui comportament creştinesc, adică uman prin excelenţă. În acest sens se poate înţelege de ce în Ortodoxie există concepţia că fără Dumnezeu nu poţi săvârşi nici o virtute.

Aşadar, pentru că nu-L avea pe Dumnezeu sălăşluit în inima lui, iubirea Aceluia faţă de fratele întors din păcat, în loc să-l bucure, îi creează fiului nerisipitor complexe psihologice şi frustrări. Pentru că cel rămas formal în casa Tatălui, ca de altfel mulţi dintre noi, se afla încă sub determinismul orb al mecanismelor psihologice caracteristice omului de după cădere. El nu a dobândit dispoziţia iubitoare părintească şi nu-şi poate controla pornirile unei firi care este suficientă sieşi doar prin faptul că nu a greşit în chip vădit. Dar fără o legătură cu harul lui Dumnezeu, omul, oricât bine ar face, rămâne un om firesc, iar omul firesc nu poate scăpa niciodată de complexe, prin nici o metodă şi prin nici o terapie psihologică. Ba chiar pentru aceasta, aşa cum se subliniază în pildă, nu este suficient doar să stăm în casa Tatălui, adică în Biserică, ci e nevoie să asumăm duhul Tatălui, să devenim oameni duhovniceşti.

Fiul nerisipitor nu se veseleşte de revenirea fratelui său nu din cauza vreunei dispoziţii pesimiste, aşa cum nu este vorba nici despre o simplă invidie, ci el are această reacţie întrucât este în afara ­ethosului Tatălui, nu a făcut saltul spre firea cea nouă în Hristos şi nu a devenit un om renăscut prin har, care să nu mai gândească cu mintea lui, ci cu cea a lui Hristos (cf. 1 Cor. 2, 16). Abia atunci va fi om duhovnicesc. Şi din acest punct se schimbă cu totul perspectiva lucrurilor întrucât la omul duhovnicesc vedem o altă „psihologie”, o psihologie harismatică, deoarece a trecut un anumit prag al vieţii sufleteşti şi s-a preschimbat într-atât încât vede şi simte lucrurile nu doar diferit, ci chiar invers decât omul psihic. Chiar aşa! În mod uimitor, el se consideră pe sine nevrednic de binefacerile Tatălui, iar pe fratele lui, oricum ar fi el, ca vrednic. Pentru că totdeauna îl are dinaintea lui pe Dumnezeu şi se vede cu totul mic şi neînsemnat şi datorându-i Lui totul. El doar îşi vede nevrednicia sa, vede iubirea lui Dumnezeu ca pe un dar şi nu mai are vreme să vadă dacă altul este vrednic sau nu de iubirea Tatălui.

Iată un final ce ar trebui să ne problematizeze! Nu cumva ne aflăm în postura fiului nerisipitor? Nu cumva suntem foarte mulţumiţi de noi înşine? Proba acestei mulţumiri este bucuria de iertarea fratelui nostru. Însă ideea pildei este aceea că noi nu putem ierta cu adevărat un om dacă nu am dobândit mai întâi harul lui Dumnezeu, dacă nu-l avem pe Hristos în noi. Ba chiar mai mult, nu ne putem nici bucura când cineva este iertat de Hristos, iar gestul ne creează frustrări şi complexe ca o consecinţă a faptului că ne aflăm captivii mecanismelor „logice” ale psihologiei căderii, întrucât nu suntem părtaşi iubirii lui Dumnezeu şi, aşadar, nici nu-I urmăm Lui.