Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Dificultățile asimilării vieții lui Dumnezeu

Dificultățile asimilării vieții lui Dumnezeu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Marius Nedelcu - 29 Iulie 2022

Rugăciunea, fie că vorbim de canonul zilnic, fie de cultul divin public, adică slujbele de la biserică, necesită în primul rând să-i fie rezervată o bucată din timpul nostru. De multe ori, în spiritualitatea noastră acest răgaz este numit timp al veșniciei, tocmai pentru că prin rugăciune omul comunică cu Dumnezeu. Totuși, relația dintre rugăciune și timp are și un caracter practic. Unii poate ar obiecta că dacă petrec mult timp la rugăciune nu ar mai avea vreme pentru treburile importante ale vieții sau cel puțin la fel de importante ca rugăciunea, să zicem să facă milostenii, să lucreze spre folosul aproapelui. În felul acesta, cei mai mulți dintre noi percepem rugăciunea ca o lucrare care se desfășoară în cadrul unui fragment din timpul nostru.

Totuși, în teologia Noului Testament, timpul nu este văzut doar ca o realitate obiectivă care măsoară scurgerea vieții noastre, ci este pus în legătură cu planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii până acolo încât timpul devine acest plan dumnezeiesc. În învățătura Bisericii timpul se sfârșește cu Apocalipsa, Judecata universală, când începe Eshatologia. De aceea, Cuviosul Sofronie Saharov spune că timpul este locul întâlnirii cu Dumnezeu: „Timpul este locul întâlnirii noastre cu Creatorul; timpul este procesul de actualizare a planului dumnezeiesc referitor la făptură: «Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez» (Ioan 5, 17)”. Adevărul că Dumnezeu lucrează neîncetat în timp, acest „Tatăl Meu până acum lucrează”, este cheia de înțelegere a relației dintre rugăciune și timp, în sensul că timpul însuși devine o rugăciune neîntreruptă. În isihasm avem această percepție. Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” se rostește de către nevoitor neîncetat, iar în formele avansate, ea se unește cu respirația și chiar bătăile inimii, și se săvârșește de la sine, tot timpul, fără oprire. Această putință ca timpul să devină rugăciune ne descoperă un alt adevăr care privește pe fiecare om în parte. Din moment ce rugăciunea inimii nu devine imediat o rostire neîntreruptă în sufletul nevoitorului, ci după multe și îndelungi osteneli care necesită timp, descoperim, cum zice Fericitul Sofronie Saharov, că fiecăruia dintre noi i s-a dat un „timp al său”, scurt, dar suficient, pentru câştigarea mântuirii. „Oricât de fierbinte ar fi credinţa creștinului spre a-şi împlini misiunea de a preface trupul nostru netrebnic în aşa fel ca să devină asemănător trupului Domnului (Filipeni 3, 21), îi este necesară o osteneală îndelungată în post şi în rugăciune de pocăinţă”, explică părintele duhovnicesc.

În aceasta se vede că la nivel personal Dumnezeu ne-a dat timp suficient și potrivit fiecăruia pentru dobândirea mântuirii sufletului, dar la nivelul cosmic al planului de mântuire a omului, timpul devine aproape relativ pentru că descoperirea lui Dumnezeu se săvârșește pe veacuri, peste generații. „Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi proroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit”, spune Mântuitorul Iisus Hristos ucenicilor Săi (Matei 13, 17). Prin urmare, trebuie să trăim această durere că procesul însușirii de către om a descoperirii lui Dumnezeu depășește viața lui, și trăim aici și dificultatea procesului acomodării vieții noastre la viața lui Dumnezeu care e veșnică. Această durere vine din răbdarea și smerenia care însoțesc rugăciunea. Prin rugăciunea isihastă care devine ca o respirație a omului viața lui devine un timp al mântuirii, acel timp suficient dat de Creator fiecăruia. „Nu uşor asimilăm noi viaţa lui Dumnezeu. Şi cei care au iubit menirea lui Hristos - Mielul lui Dumnezeu - nu pot cuprinde plinătatea binecuvântării care se revarsă peste ei. Cu durere suferă toată viaţa cei ce, într-un fierbinte avânt al credinţei, au luat crucea şi urmează lui Hristos (Matei 16, 24). Ei s-au întărit în nădejdea că, după ieşirea de aici, vor intra în acea sferă purtătoare de lumină, unde este El: «Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze şi, unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti» (Ioan 12, 26)”, spune Sfântul Cuvios Sofronie Saharov.

Citeşte mai multe despre:   rugaciune