Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Elena Aioanei, din ținuturile părintești în lumina neînserată a Părintelui Ceresc

Elena Aioanei, din ținuturile părintești în lumina neînserată a Părintelui Ceresc

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei

Am cunoscut la Fălticeni, în Țara de Sus a Moldovei, o mamă care a adus pe lume doi copii, care au purtat numele: Cristinel‑Gabriel și Dănuț. Însă numai pe unul l‑a lăsat Dumnezeu să marcheze și să transfigureze timpul, devenind un ierarh remarcabil al Bisericii noastre, pe celălalt chemându‑l mai înainte de vreme la cer. Este vorba de Elena Aioanei, distinsa mamă a Preasfințitului Timotei, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Când am scris aceste rânduri - în Săptămâna Luminată a Sfintelor Paști din anul mântuirii 2023 - la Biserica „Sfinții Apostoli” din Rădășeni, la căpătâiul părinților Preasfințitului Timotei, un sobor de preoți cu misiune în comunitățile cuprinse în arealul pitoresc al plaiurilor fălticenene oficiază Parastasul de 40 de zile al neuitatei și preaiubitei sale maici, Elena Aioanei. Trebuia să fiu prezent la ceremonie, însă agenda misionară nu mi‑a permis amânarea sau anularea unor evenimente fixate de multă vreme. Astfel, am găsit de cuviință să aştern pe hârtie un gând de pioasă evocare a acestei creștine paradigmatice.

Căutând prin desaga amintirilor am găsit foarte multe circumstanțe în care Dumnezeu a rânduit să‑l cunosc pe viitorul Episcop Timotei, fiul preaiubit al soților Elena și Miron Aioanei.

Erau anii vremurilor nestatornice și pline de restriște de dinainte de 1990. Eram în ascultarea Patriarhului de vrednică amintire Teoctist Arăpașu. Cu niște confrați de breaslă am trecut să ne închinăm la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală a Mănăstirii Neamț și să cercetăm un părinte din lavra nemțeană.

Cum eu eram la Centrul eparhial din Iași, unde se vorbea de cuvioșii părinți care activaseră până la sosirea mea ca preoți slujitori la racla Sfintei Cuvioase Parascheva din Catedrala Mitropolitană, la acel moment retrași la pensie în mănăstirile de metanie, auzisem multe despre părintele Veniamin Acojocăriței, pe care doream să‑l văd. Era un părinte atipic, foarte duhovnicesc. Avea darul poetic al versificării. Și‑a propus și a reușit versificarea Psaltirii. Pare‑se că de la marele Mitropolit, Sfântul Ierarh Dosoftei, nu a mai încercat nimeni o astfel de provocare. Atunci am aflat că Părintele Veniamin a reușit să împlinească migăloasa lucrare. El avea chilia în incinta istorică a marii lavre de la Neamț. Ajunși la uşa chiliei Părintelui Veniamin, am cerut binecuvântare să intrăm, bătând cu un inel de fier pe plăcuța fixată pe ușa masivă, cum era pe vremuri, care dădea într‑un culoar către chiliile călugărești. După câteva momente, din interior se aude crănțănitul unui zăvor masiv şi ușa se deschide înspre interior, trasă cu greu de un tânăr călugăr, amabil și zâmbitor, curat îmbrăcat și manierat, care ne‑a urat bun‑venit, apoi ne‑a însoțit în chilia unde locuise Cuviosul Părinte. Acesta era tânărul monah Timotei Aioanei, pe atunci în ascultarea de novice la chilia cărturarului, dorind să salveze repertorierea manuscriselor sale. Pe mine m‑a interesat pe mai departe soarta tânărului de care auzisem, căruia Patriarhul Teoctist, în calitatea sa de Locțiitor de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, i‑a aprobat în mod excepțional ca, înainte de finalul studiilor seminariale, să fie închinoviat în obștea Mănăstirii Neamț.

Așa a început lunga și trainica prietenie între noi.

Nu am stat decât puțin în același loc, dar legăturile noastre prietenești s‑au solidificat cu trecerea timpului. Pentru că eram închinoviat în Mănăstirea Bistrița‑Neamț, de multe ori am avut prilejul să ne întâlnim. La fiecare întâlnire nu ne lipsea dictonul: „Mănăstirile noastre şi‑au scris istoria pe aceeași pagină”. Eu fiind de mai multă vreme în viața de mănăstire, tânărul monah mă întreba anumite lucruri care puteau să‑i fie de folos în formarea lui intelectuală și duhovnicească. Îmi amintesc, de asemenea, că, la aproape fiecare vedere, am simțit că îi făcea multă plăcere când îl întrebam de părinții lui, Elena și Miron. Era foarte sensibil şi aproape de fiecare dată lăcrima când vorbea de mama sa. Cum mama mea a plecat de tânără din această lume, redescopeream prin Părintele Timotei ce înseamnă iubirea de mamă. (Precizez că, atunci când l‑am întâlnit pe Părintele Timotei, mama mea, Anica, era demult plecată la Cer. O pomenea și‑mi spunea că numele ei este înscris atât în dipticele personal, cât și în panteonul sufletului său.) Ulterior am avut prilejul să o cunosc îndeaproape pe Elena, iubita lui mamă, poposind de multe ori în casa sa. Cu atâta grijă ne primea, cu atâta delicatețe ne servea din bucatele moldovenești pe care le pregătea cu multă pricepere și dragoste, încât am ajuns să o simt ca mamă. A participat mai la toate evenimentele importante ale vieții mele: hirotonia ca arhiereu, ridicarea în rang a arhiepiscopiei încredințată mie spre păstorire, înmormântarea tatălui meu și multe altele. Fără a face un efort anume, de la un moment dat, îi ziceam și eu mamă, în amintirea mamei mele, cu care nu am stat decât vreo 14 ani, până m‑a acompaniat la Mănăstirea Sihăstria, în anul 1969, unde am şi rămas. Pentru că se asemăna la suflet și credință cu mama mea, Anica, am prețuit‑o și admirat‑o pe Elena ca pe mama, purtându‑i respectul și recunoștința cuvenite.

Dintre amintirile personale cu mama Preasfințitului Timotei, una cu totul specială este legată de vizita pe care am făcut‑o în casa familiei Aioanei, în toamna anului 1990. Veneam de la Mănăstirea Putna și ne îndreptam către ținutul Neamțului. În apropiere de Suceava, Mitropolitul Moldovei de atunci, Daniel, a dorit să oprim la Fălticeni. Nu erau telefoane mobile, nu aveam posibilitatea să anunțăm în prealabil vizita, așa că a fost o mare surpriză atât pentru noi, cât și pentru familia Aioanei. Ne‑au primit cu mult drag.

Plecasem într‑o mașină, însoțindu‑l pe Înaltpreasfințitul Părinte Daniel, nu de mult instalat în scaunul mitropolitan de la lași. Drumul trecea prin locul natal al vlădicului Timotei, Fălticeni. O călătorie alături de eruditul și înțeleptul Mitropolit - azi, Preafericitul nostru Patriarh - nu numai că era o cinste deosebită, ci și un curs inedit de teologie. Copleșiți de profunzimea discursului, nu am simțit nicicum trecerea timpului și distanța parcursă. Am ajuns la porțile orașului Fălticeni, s‑a curmat discursul teologic al Înaltpreasfințitului, care și‑a exprimat vădit bucuria și dorința de a face un popas la casa familiei actualului Episcop‑vicar. Luat prin surprindere și emoționat, nu a avut timpul necesar să‑și anunțe părinții, pentru că a trebuit să ghideze șoferul spre casa părintească. Ușa a fost deschisă de către gospodina casei, mama Elena. În clipa când și‑a văzut fiul a rămas surprinsă, dar nu speriată, apoi ne‑a invitat înăuntru. Ce a urmat a fost cu totul impresionant. Nu a durat prea mult până s‑a dumirit despre ce este vorba și, profitând de timpul în care noi, ceilalți, ne‑am adaptat la confortul și configurația casei, Elena și Miron, soțul ei, au încropit o masă din felurite bucate pe care le aveau la îndemână. A fost un dineu de poveste. Am rămas la ei câteva ore bune, apoi ne‑am continuat drumul, de data aceasta discutând pe seama vizitei inedite în familia Preasfințitului, unde mama Elena s‑a dovedit încă o dată gazdă ospitalieră.

Înainte de a pleca în străinătate, am mai fost de câteva ori în aceeași casă primitoare. Când am revenit în țară de la Paris pentru prima dată, am rămas la Iași câteva zile. Atunci, într‑o zi, i‑am spus Părintelui Timotei să facem o vizită familiei sale. Îmi amintesc că era o zi de post, dar am fost la fel de bine ospătați ca într‑o zi de sărbătoare, cu toate bunătățile postului, după cum spunea părintele arhimandrit Partenie despre bucatele pregătite în zilele când Biserica nu avea dezlegare la carne, pește, ouă și lapte.

Pregătisem de la Paris daruri pentru doamna Elena. Le‑am lăsat ei, soțului și, desigur, fiului.

Vizitele mele au mai continuat în casa lor și după hirotonia din 1 mai 2000 ca Arhiereu‑vicar, apoi Episcop‑vicar și Arhiepiscop al Romanului și Bacăului.

Un alt moment care a rămas înscris într‑un ungher tainic al inimii este legat și de prohodirea tatălui Miron, la care am participat, dar și la câteva dintre pomenirile care s‑au săvârșit pentru el. De câteva ori am rămas la masa de prânz sau la o tratație în casa familiei Aioanei, de această dată slujită doar de doamna Elena, care a reușit multă vreme să țină piept provocărilor și problemelor curente dintr‑o gospodărie, așa cum era și a lor.

Când ea s‑a născut în Cer (11 martie 2023), preaiubitul meu confrate, coleg de Sinod și prieten de suflet, a plâns mult. Doliul s‑a așezat şi‑n sufletul meu. Dar ca frate mai mare am încercat să‑mi ajut fratele să se așeze cu înțelegere în rânduiala Bunului Dumnezeu și să organizeze cum se cuvine funeraliile mamei noastre, Elena. Ea nu a lipsit niciodată din smeritele mele rugăciuni.

La 40 de zile de la plecarea ei din această lume m‑am gândit care vor fi raporturile noastre cu această deosebită mamă de episcop. Ea nu mai poate fi nici mama lui, nici mama ta sau a mea, nici soția lui Miron Aioanei, ci doar Elena, roaba lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, Care, la 40 de zile, a rânduit locul ei în Cer, în așteptarea Parusiei, unde ne vom întâlni din nou. Sperăm ca Dreptul Judecător să ne așeze pentru eternitate în iubirea Lui milostivă.

Cu prilejul acestei zile de pomenire am alcătuit și un scurt poem dedicat celui care a rămas cu Singurul Dumnezeu în lumea aceasta lugubră și plină de himere, Preasfințitului Timotei, frate şi prieten în Hristos‑Domnul.

Episcopul Timotei și cerul albastru

 

Eram odată într‑un schit

Și‑n fapt de sear‑am întâlnit

Un frate blând și liniștit.

În chipul său m‑am odihnit.

 

El mi‑a simțit gândul curat,

Cu drag în casă m‑a chemat,

Părea nespus de fericit,

Era recent călugărit.

 

Într‑un târziu l‑am întrebat

  • Cine și când te‑a îndrumat

Să pleci la schit printre sihaștri?

Iar el mi‑a zis:

  • Doi ochi albaștri!

 

Răspunsu‑acela m‑a uimit,

Mi s‑a părut prea ticluit

Și n‑am mai zis nici un cuvânt,

Iar dialogul ni s‑a frânt.

******

Anii s‑au scurs spre infinit,

Călugărul din vechiul schit,

Sobru la chip și luminos,

Este un Avvă cuvios.

 

S‑a arătat chiar fericit

Când bucuroși ne‑am re’ntâlnit.

Am stat cu el iarăși la sfat

Și foarte multe am aflat.

 

Mi‑a fost drag să îl ascult

Vorbind din cele de demult,

Dar ochii s‑au înlăcrimat

Când din senin l‑am întrebat:

 

  • Mai sunt deschiși ochii albaștri?
  • Nu, sunt în cer, trecuți de aștri!

 

  • Cum faci acum, nu‑ți este greu…?
  • Nu..., c‑am rămas cu Dumnezeu!

 

Atunci la schit eu m‑am oprit

Și nu am mai vorbit nimic.

Acum, în ochii tăi ca cerul,

Simt că te‑nvăluie misterul

Și‑ți zic în șoaptă, ușurel,

Vorbesc acum lui Cristinel:

 

Prieten drag, îți spun cinstit,

Pe când la schit ne‑am întâlnit,

Pe drum erau doar bolovani,

Iar tu aveai vreo șaișpe ani!

Cea care‑n lume te‑a adus

Te‑a dat în mâna lui Iisus,

Ea a rămas privind spre aștri

Când tu plecai printre sihaștri.

 

Privirea ei te‑a ocrotit

În tot ce ai înfăptuit.

Îi mulțumea lui Dumnezeu

Că te‑a văzut și‑arhiereu.

Căci ochii ei nu s‑au uscat

Până în ziua ce‑a plecat.

 

Acum, tu plângi privind spre cer

Și, ca să nu te simți stingher,

Ea toarnă, stând printre sihaștri,

Tot ceru‑n ochii tăi albaștri.

 

Citeşte mai multe despre:   Elena Aioanei