Mereu dimineață

Trecea Vinerea Mare pe drum. Și trecea și mama. Cu mine în burtă. Se întorcea de la vie, cu sapa pe umăr. Începuse să moară lumina soarelui, dar să se nască Lumina Cealaltă, pe care eu, încă nenăscut, o vedeam apropiindu-se. În ochii Celui, neînviat încă, pe care-L ținea Vinerea Mare în brațe. Era cel mai frumos mort de pe lume! Și cel mai singur! Ce mică părea singurătatea mamei pe lângă singurătatea Lui! Și ce mică lumina soarelui pe lângă Lumina Învierii!

Mamei i se făcuse frică. Și mi se făcuse frică și mie. Mergeam pe același drum cu vinerea și cu mortul frumos din brațele sale. Ne gândeam c-or să ne spună, văzându-ne, să ne dăm la o parte, ca să le facem loc să treacă. 

Așa trist și însingurat cum era, Cel încă neînviat a început să râdă. Am început să râd și eu, încă nenăscutul. Trecea chiar prin inima mamei drumul. Adică și prin inima mea, în care încăpea toată ziua aceea de vineri, deși aveam pe atunci o inimă foarte mică. Și mai încăpeau și zilele următoare. Mai cu seamă noaptea lungă dintre ele, când moartea avea să se dea la o parte din calea vieții, iar eu să văd, la lumina ochilor mamei, lumina zilei și Lumina cea Mare a Învierii.

Și ce frică mare îmi fusese să mă nasc! Bătăile inimii mele erau învățate să calce pe bătăile inimii mamei. Cum să se descurce de acum încolo singure prin lume? Am simțit atunci mâna Celui abia Înviat mângâindu-mi fruntea și vocea Lui șoptindu-mi la ureche: Zi-i mamei tale să te înfășoare în Lumina Învierii Mele și ai să vezi că n-o să fii singur niciodată! Chiar asta am făcut, cu toate că nu știam încă să vorbesc.

Era miezul nopții când mama mă înfășa în Lumina Învierii Lui. Și-mi venea să mor de drag. Dar cum să mor când abia mă născusem? Mă nasc în fiecare zi de atunci. Astfel că, pentru mine, oricât de târzie mi-ar fi viața, e mereu dimineață!