Orașul în care inima mea se simte acasă

Aproape că nu există săptămână în care să nu vorbesc cu Iașiul la telefon. Asta însemnând cu Nichita Danilov, Emilian Marcu, Lucian Vasiliu, Daniel și Filomena Corbu, Cassian Maria Spiridon, Alexandru Dobrescu, Ioan Holban, Nicolae Panaite, Victor Codreanu, coleg de facultate și de armată, umbrele lui Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu și Ion Chiriac, Biserica Trei Ierarhi, Mitropolia, Dealul Copoului, Casa Pogor, Bojdeuca din Țicău, da, eu le telefonez și bisericilor, și dealurilor, și bojdeucilor, și umbrelor, și ele îmi răspund de fiecare dată. Cele din Iași, orașul în care se găsesc, încă se mai găsesc, urmele pașilor mei din studenție. Dar mai importante decât ele sunt alte urme, ce vin din vechime, păstrându-și intacte și strălucirea, și prospețimea.

Sunt pline străzile Iașiului de pașii lui Dosoftei, de cei ai lui Maiorescu, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Topârceanu, Călinescu. De aceea și calc, când ajung la Iași, cu fereală pe străzi, ca nu cumva să creadă cineva că încerc să-mi amestec mersul meu muritor cu mersul acestor oameni nemuritori. Ba și când respir mă feresc un pic, fiindcă e aerul plin de dangătul clopotelor de la mănăstirile de pe coline și de rugile îndreptate spre cer ale mitropoliților care au trecut pe aici, înveșnicindu-se.

Deși nu-l cunosc personal, îi trimit un gând bun, prin telefonul fără fir al dragostei pe care o port Iașiului, și primarului Mihai Chirică, fără spijinul căruia orașul n-ar fi putut să fie capitala literară a României. Așa cred eu că este, bizuindu-mă pe multele festivaluri de amploare care există aici. Bunăoară, cel de Poezie, ce se va desfășura chiar luna viitoare, sub coordonarea poetului Adi Cristi, festival la care participă, an de an, poeți de pe aproape toate continentele lumii. Ce lucru minunat să poți auzi atât de multe țări vorbind în limba poeziei, care e totuna și peste tot cu limba în care Se gândește Dumnezeu la noi, atunci când vrea să ne vadă frumoși, așa cum ne-a făcut El la început!

Exact cu o zi în urmă, am sunat-o pe Cristina Modreanu, directoarea Editurii Junimea, ca s-o întreb ce mai face și ce mai face și Teiul lui Eminescu, aflat chiar în fața sediului editurii, ce se află exact în mijlocul parcului Copou. Pe vremea când eram student, Junimea se găsea pe strada Lăpușneanu. Treceam zilnic prin fața ei, visând să-i bat la ușă cu o carte. Dar îmi lipsea îndrăzneala necesară. Și poate că-mi lipsea și cartea ce merita să fie publicată. S-a întâmplat târziu, taman când trebuia, lucrul acesta.

Simona Modreanu m-a întrebat, imediat ce-am deschis gura, dacă n-am să-i dau o nouă carte. Cine, eu, băiatul acela lipsit de curaj, venit cu capul plin de gărgăuni literari dintr-un sat de la marginea țării, din sud? A trebuit să mă scutur de câteva ori ca să-mi dau seama că nu mai sunt cel de atunci. Dragostea mea pentru  Iași, da. A rămas la fel. Ba chiar e mai mare un pic. Pot spune c-am crescut împreună, lăsându-mă însă doar pe mine să îmbătrânesc, ea rămânând mai departe tânără.

Dacă-ai ști, Cristina, îi spun acum, prin intermediul acestor rânduri, doamnei profesoare de franceză, care conduce editura, că, după ce-am terminat de vorbit cu tine, am simțit nevoia să plâng!

Cine, eu? Chiar despre mine să fie vorba? Iașiul păstrează și urmele pașilor mei în memoria lui?

Of, Doamne, cât de norocos pot să fiu! Inima mea de scriitor încă nesigur pe el are, în afară de casa în care m-am născut, o a doua casă, iar casa aceasta, pe care n-o pot umple niciodată cu recunoștința pe care o merită, este Iașiul. Cum să nu-ți vină să plângi? De bucurie, nu altfel!