Pomelnicul generaţiilor

Când primim pomelnicele la altar, regăsim în scrisul lor mare sau mic, înghe­suit uneori pe un colț de hârtie, alteori desfășurat larg pe o pagină întreagă, o istorie care se poate întinde cu câteva generații în urmă și, adesea, cu una sau două înainte. Pe acest petic scos din jertfa pomilor - care sunt culcați la pământ fără cruțare în ultima vreme - stau înscrise numele urmașilor lui Adam și ai Evei. Un conglomerat de istorii adunate în umbra unor nume scrijelite de o mână vârstnică sau caligrafiate de una tânără, o neîncetată aducere aminte de ceea ce a fost, este și va să fie.

Recunoști pomelnicele întocmite de cei vârst­nici sau de cei tineri după coloanele de vii și ador­miți. Cu cât omul este mai apropiat de ceasul morții, cu cât anii au nins peste el bucuriile primăverii și tristețile iernilor, cu atât numele celor adormiți stau să înghită și puținele licăriri care se mai întrevăd în lista celor vii. Cu cât omul este mai tânăr, viguros, încă însetat de viața care nu l-a dezamăgit în împlinirile ei trecătoare, cu atât coloana celor adormiți este mai mică, pentru că moartea pare atât de departe când suntem încă în floarea vârstei.

În Vechiul Testament se spune: „Și va purta Aaron, când va intra în cortul adunării, numele fiilor lui Israel pe hoșenul judecății, la inima sa, spre veșnică pomenire înaintea Domnului” (Ieșirea 28, 29). Iar când preotul ridică acest vraf de hârtii însemnate cu pecetea numelor celor vii și adormiți și începe, uneori lent, alteori poate mai înfrigurat, să le citească, în interiorul lui se produce uneori o minunare vie, alteori, o tristețe adâncă. Minunarea apare atunci când te gândești la toate acele persoane pe care nu le-ai văzut niciodată și pentru care te rogi, iar rugându-te, exprimi acea dragoste netrecătoare care însuflețește Biserica. Întristarea apare atunci când pomelnicele, uneori, cuprind un detaliu sau două care nu te pot lăsa indiferent - boală pentru cei vii, plecarea nepregătită din această lume pentru cei adormiți. Această trăire dulce-amară a preotului care citește numele celor vii și adormiți este o asemănare, poate, cu ceea ce a trăit Dumnezeu Însuși gândindu-Se mai înainte de veci la toți oamenii care vor veni odată cu intrarea lui Adam și a Evei în această lume. Pentru că El este singurul Care i-a văzut pe toți atât vii, cât și adormiți. A văzut nașterea tuturor și trecerea fiecăruia la cele veșnice. A văzut durerea și bucuria, tristețea și mângâierea, necazurile și fericirea care împodobesc această atât de vremelnică trecere a oamenilor prin lume. Și atunci, fără îndoială, Și-a spus că, deși va trebui ca Fiul să Se răstignească pe Cruce pentru a îndrepta păcatul tuturor oamenilor, merită ca omul - această ființă fragilă și atât de neputincioasă în multe, dar atât de dăruită totodată - să existe.

Cartea Vieții. Așa a fost numit marele pomelnic al lui Dumnezeu, în care vor fi trecuți toți cei vii. Pentru că moartea este doar o trecere spre viața cea de veci. O trecere pe care adesea o respingem, asupra căreia nu dorim să zăbovim, către care ne îndreptăm inevitabil, pe care aproape niciodată nu o valorificăm. Evagrie Ponticul spunea: „Moartea lui Hristos este lucrarea tainică care readuce la viața veșnică pe cei care au nădăjduit în El în această viață” (Avva Evagrie Ponticul, Monahul sau Făptuitorul (Praktikos) - o sută de capitole despre viața duhovnicească, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2016, p. 51).

Și numai prin trecerea noastră prin moarte, după trăirea unei vieți curate, ne putem regăsi numele în acest mare pomelnic al lui Dumnezeu de mai înainte de veac. „Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii (s.n.)” (Apocalipsa 20, 12).