Postul și vocile lumii

După cum se știe, perioada de post este una de nevoință susținută, care urmărește o anumită subțiere a trupului și, implicit, a minții, prin abținerea de la bucatele de origine animală care, de regulă, pot îngreuna nu doar trupul, ci și gândirea, mai exact spus trezvia, vigilența gândirii noastre. Toți cei care-l practică, atât copii, cât și maturi, constată pe viu că postul aduce cu sine atât o limpezire a gândurilor, cât și un spor al discernământului, înlesnit de această detașare, după măsura fiecăruia desigur, de tirania nevoilor trupești care, în societatea modernă, mai sunt și artificial amplificate.

Totuși, postul presupune o re­ținere pe o arie mult mai largă decât cea a bucatelor de dulce, și avem în vedere aici postul care vizează lucrurile nemateriale: convorbiri, gânduri, idei, informații, vocile lumii în genere. Și de ce s-ar cuveni să ne înfrânăm de la acest dialog cu lumea, care se extinde inclusiv spre mediul virtual cu toate așa-zisele sale rețele de socializare? Întrucât postul constituie un prilej important și un sprijin pentru marea virtute a rugăciunii. Și, așadar, de ce nu ar fi compatibilă rugăciunea cu socializarea și comunicarea, în special în spațiul virtual? Pentru că rugăciunea întrece în calitate orice fel de comunicare omenească, și deoarece, așa cum a definit-o Evagrie Ponticul, în esența ei, „rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu” și „cea mai bună întrebuințare a minții” (Despre rugăciune 3; 40).

Mai mult decât atât, devine extrem de oportun a fi accentuat faptul că vocile lumii virtuale, pe lângă calitatea precară, mai suferă și de un anume fel de inconsistență, de irealitate, după cum se vede și din numele de „virtual”. Simpla accesare și apreciere a acestor voci, aparenta agitație ce se desfășoară în spațiul virtual în jurul lor, nu poate totuși să le preschimbe caracterul și să devină reale. Este foarte adevărat că aceste voci au anumite efecte și pot avea chiar influențe teribile asupra lumii reale, dar asta se întâmplă din cauza modului nostru confuz și uneori chiar dedublat de raportare la pre­zența și importanța lor. De aceea, aș asocia pretențiile acestor voci din spațiul virtual cu anumite voci insinuante ale inconștientului și chiar cu anumite ispite demonice. Îmi vine în minte un fapt foarte frecvent relatat în Paterice, unde se consemnează că printre ispitele asceților, retrași din lume, se afla și auzirea unor cântece, a unor vorbe și chiar a unor strigăte în mediul din jurul lor. Iar dacă ascetul respectiv le dădea crezare, devenea extrem de vulnerabil și era pasibil de înșelare sau de o înfricoșare ce l-ar fi împiedicat să-și continue nevoința. Și socotesc a nu fi deloc forțată comparația noastră cu pustnicii, întrucât și creștinul de astăzi trăiește asemenea unui singuratic într-o lume din ce în ce mai ostilă. Dar însingurat și izolat își duce zilele și necreștinul, chiar dacă are mii de prieteni virtuali, su­ferind din plin de maladia sin­gurătății, unul dintre efectele „secundare” ale civi­lizației moderne.

Din acest motiv poate că acum, în plin Post al Patruzecimii, îndemnul aceluiași Evagrie devine salutar și clarificator în privința relației noastre cu lumea tenta­țiilor de orice fel: „Luptă-te să-ți ții în vremea rugăciunii mintea, mută și surdă, și te vei putea ruga” (Despre rugăciune 11).