Sfertul cel bun

Duminica a XXI-a după Rusalii este numită şi a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic. Soborul de ierarhi, preoţi şi teologi a hotărât atunci, în 787, la Niceea (Asia Mică), condamnarea iconoclasmului ca erezie şi, implicit, a restabilit cultul sfintelor icoane. În cadrul Sfintei Liturghii săvârşite în acest praznic se citesc două pericope evanghelice: Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea lui Iisus) şi Luca 8, 5-15 (Pilda Semănătorului). Cuvintele ce urmează privesc al doilea text, ca o încercare de actualizare a învăţăturilor ce reies din parabola Domnului.

Avem în faţă una dintre cele mai uşor de interpretat pilde rostite de Mântuitorul Hristos pentru că, de data aceasta, El explică simbolistica tuturor elementelor ce intervin în scurta povestioară (v. 11-15). Trei lucruri şi relaţiile dintre ele sunt cele care reprezintă esenţa parabolei: seminţele, pământul şi Semănătorul.

De ce a pus semănătorul seminţele în alt loc decât pe pământul cel bun? Sau au căzut seminţele pe alături? Din text reiese că ele au căzut lângă drum, pe loc pietros şi între spini. Atunci, oarecum firesc, în mintea noastră răsare o întrebare, ca să fim în ton cu „muzica“ acestor sfinte cuvinte: ce vină au seminţele acelea că nu au adus rod? Până la urmă ele au respectat legea firii şi au arătat că pentru rodire este nevoie de împlinirea unor condiţii: umezeală, căldură, spaţiu de creştere. Corect. Dar asta ar însemna să rămânem doar la nivelul unei interpretări agricole a pericopei, căci, aşa cum am mai spus, pildele nu sunt altceva decât lecţii dumnezeieşti, pline de simboluri şi încărcate de taine. Am aflat că seminţele reprezintă cuvântul lui Dumnezeu şi că pământul este expresia diversităţii neamului omenesc la nivel personal. Astfel, dintre cei care primesc, ascultă, meditează sau acceptă sfaturile divine, se disting patru mari categorii de oameni: dezinteresaţii, superficialii, cei copleşiţi de grijile lumeşti şi, în fine, mărturisitorii dreptei credinţe. Ei urmează fidel celor patru tipuri de sol pe care au căzut seminţele. Prin urmare, revenind la întrebarea de mai sus, cred că suntem cu toţi de acord că efectele activităţii agrare depind şi de seminţe, altfel spus, rodirea cuvântului dumnezeiesc ţine şi de disponibilitatea şi jertfelnicia noastră.

Dar ce vină am eu că, în copilărie, nu mi s-a insuflat sentimentul religios? Cum să mă apropii de ceva ce nu cunosc, nu înţeleg şi, după o logică simplă, nu mă interesează? Aşa ar putea zice „seminţele“ care au căzut lângă drum. Şi de ce aş fi eu judecat pentru că cei de lângă mine nu au ştiut să-mi ofere apa vie de care aveam nevoie ca să nu mă usuc, căci aşa ar putea cugeta „seminţele“ care au răsărit pe piatră. Şi, în sfârşit, de ce aş fi culpabilizat de faptul că, pentru asigurarea unui trai bun pentru mine şi pentru cei de lângă mine, m-am preocupat peste măsură de cele materiale, sufocând timpul pe care odinioară l-am dat Bisericii şi lui Dumnezeu? Nu aşa ar putea zice „seminţele“ căzute între spini?

Ei, din păcate, nu doar că zicem, dar şi acţionăm în consecinţă. Adică, ne justificăm pentru nerodirea noastră. „Doamne, nu au fost îndeplinite toate condiţiile ca să fiu un om bun, să dau rod însutit“. A trebuit să ocolesc căile Tale, am fost nevoit să încalc legea Ta, am furat, am minţit, am înşelat, Te-am uitat. Din nefericire, scuzele noastre sunt fragile şi nu pot susţine o apărare în faţa Dreptului Judecător, Cel Care seamănă şi adună roada. Pentru că sămânţa căzută în sufletele noastre încă de la Botez are în sine puterea necesară ca noi să rodim pe drum, pe piatră sau între spini. Desigur, încercarea este mai mare, dar Dumnezeu ne dă şansa să rodim acolo unde, teoretic, nu am putea. Căci, pentru a fi sinceri cu noi, cine este determinant în lucrarea mântuirii, a oferirii roadelor, dacă nu Cel ce seamănă, Cel ce oferă ploaie şi soare, Cel ce dă lumină şi mediu potrivit? Sămânţa dată de Dumnezeu este suficientă pentru ca, unită cu voinţa noastră, să aducă rod vrednic de laudă. „Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până nu adapă pământul şi-l face de răsare şi rodeşte şi dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui“ (Isaia LV, 10). Deci, cuvântul dă rod dacă îl lăsăm să se dezvolte cum trebuie. Oamenii „cad“ în anumite situaţii ale vieţii, dar au în ei înşişi capacitatea să se aşeze în pământ bun şi să răstoarne circumstanţele nefaste întâlnite până la un moment dat. Resemnarea nu este niciodată o virtute, lupta curajoasă da. Şi cred că, indiferent cât de grea a fost sau este viaţa noastră, ar trebui să încercăm, cu ajutorul duhovnicului, să identificăm un sol bun unde să aşezăm sămânţa şi să aducem un rod, cât de mic. Astfel ne-am împlini misiunea pe acest pământ, de fiinţe ce trăiesc intens sentimentul iubirii şi jertfei. „Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare“ (v. 15). Să-L rugăm pe Dumnezeu să rodească seminţele sale în sufletele noastre, aşa cum s-a întâmplat doar cu un sfert dintre cele semănate în pilda acestei duminici.