Veriga lipsă

Compunem pentru noi şi pentru ceilalţi o lume pestriţă, când ostilă, când prietenoasă, când, vai, indiferentă: călâie, stătută... mediocră. Culorile sufletelor noastre, departe de a se aşeza estetic în curcubeie, aduc mai degrabă cu acele picturi executate sub dresaj de elefanţi: pretutindeni pete, lăbărţând pigmenţi de afecte, emoţii, sentimente sau, mai rar, pasiuni, cărora cu greu le putem desluşi vreo noimă. Şi totuşi, din acest tumult de nuanţe şi tonuri rezultă ceea ce se numeşte îndeobşte viaţa în comuniune, cu registrele ei. Ce anume face posibilă această particularitate a vieţii umane? Un răspuns ar fi: capacitatea de situare în plasa de semne, simboluri şi semnificaţii preexistentă nouă şi care ne supravieţuieşte, îmbogăţită sau nu cu urma trecerii noastre prin lanţurile sale. Urmă care îşi are, ea însăşi, tâlcul ei...

În această perspectivă, ce se întâmplă când lumea noastră nu mai reuşeşte să comunice cu lumea celorlalţi? Probabil că eşecul comunicării de substanţă traduce un eşec mai profund, acela al comuniunii de esenţă. Pe care doar spargerea ochiurilor amintitei plase de semnificaţii l-ar putea explica. Sau, împrumutând o marotă de găsit oriunde pe net la un google distanţă, "veriga lipsă".

A constata că lumea ta şi lumea celorlalţi nu (mai) comunică e a admite că tu nu (mai) faci parte din lumea lor cum nici ei din lumea ta. Nu e vorba de autism, ci de dinamica semnificativ-nesemnificativ. Când ceva îşi pierde valoarea pentru tine, această pierdere se traduce în golirea de semnificaţie cu consecinţa trecerii în afara lumii tale. Iar ceea ce nu are nici o valoare din punctul tău de vedere nu are cum să ajungă să facă parte din lumea ta. Aşa se face că lumea noastră apare ca o pânză de păianjen în care fiecare conţinut e un nod în care se întrepătrund semnificaţii... pe care le ştim sau nu le ştim. Şi dacă ne gândim că fiecare îşi are pânza lui de păianjen... atâta broderie!

Dar vreme e de ţesut, şi vreme de destrămat... iar destrămare înseamnă tocmai această verigă lipsă. Pentru ca Celălalt să-ţi rămână sau să-ţi ajungă Străin, e de ajuns să lipsească veriga ce l-ar lega în plasa ta de sensuri. Iar când înstrăinarea e maximă, camuflajul ipocriziei, al rezervei, al adăstării în preajmă nu mai are nici o eficacitate. Ceea ce se vede e clar: o verigă e lipsă. Care?