Zi-i inimii să-și aducă aminte!

Ceasurile de perete sunt cui­burile în care își pun cucii cântecul la plecare, urmând să și-l ia înapoi primăvara următoare. Începe să moară sufletul verii. Macii se sting, unul câte unul. Berzele își învață puii să zboare. Cam tot așa fac și oamenii cu puii lor.

Se vorbește tot mai puțin despre rădăcini, adică despre nevoia întoarcerii acasă. Cică n-ar mai fi nimeni acolo! Cum să nu fie? E, în primul rând, cerul natal, care e altfel decât cerul de peste tot. E apoi pământul din care ești făcut. Și sunt mormintele părinților. Mormintele ce ți-au dat viață.

Zi-i inimii să-și aducă aminte! Spune-i minții să-i fie dor. Convinge-ți sufletul să nu înceapă să moară. Ca să-l poți păstra mereu proaspăt, du-l, de fiecare dată când poți, acasă. Și trebuie să poți tot timpul. Iar ca să poți, e nevoie să nu înveți niciodată să uiți. Lasă amintirile să te cheme! Lasă pozele de pe pereți să-ți vorbească. Nici nu știi cu câtă înfrigurare te așteaptă!

Nu-ți cer nimic. Doar să le asculți. Și-n timp ce le asculți, să privești afară pe geamul odăii în care ai crescut. Să cauți lumina ochilor tăi de altădată cu lumina ochilor tăi de acum. Și să vezi, strecurându-te printre ele, vârstele tale de demult alergând vesele prin curte. Iar vârsta ta de acum să stea îngândurată pe pragul casei.

Ești de aici!, s-o auzi dintr-odată spunându-ți. Ori încotro ai fugi, ești mereu de aici! Nu poți fi, oriunde ai ajunge și oricât de bine ți-ar fi acolo, decât din locul acesta, unde ți se pare că tocmai plânge cineva. Nu sunt ochii tăi. E strea­șina casei. Ea are acest obicei, să plângă cu toți ochii ce-au privit de-a lungul vremii pe fereastra odăii din care abia ai ieșit. Mai ales atunci când plouă. Adică și cu lumina ochilor tăi?

Cad stropi de lumină din cer. Îl vezi în fiecare strop pe Dumnezeu. Cum să fii singur, așa cum erai gata să crezi? Ești împreună cu toți ai tăi. Ești împreună cu vara, al cărei suflet se mută, fără să bagi de seamă, în tine, oprindu-se în felul acesta din murit.

Urci cu sufletul proaspăt pe crucea verii. Au amuțit cucii. S-au stins macii. Miroase cât vezi cu ochii a pâine caldă făcută din grâul cel nou. Îți vine să chiui de drag. Ți-e bine, chiar dacă ți se pare că plângi. N-are de ce să-ți fie frică să fii fericit. N-are de ce să te sperie gândul că ești un biet om de pământ. Berzele își învață puii să zboare. E miezul verii. Ți-e sufletul proaspăt. Chiui. Chiar asta faci, în timp ce plouă cu lumină. Chiui de bucurie. Ești acasă!