Oltenia
Oraşele Horezu şi Ocnele Mari din Vâlcea

Oraşele Horezu şi Ocnele Mari din Vâlcea

Pr. Laurenţiu Rădoi, 10 Septembrie 2018

Pe lângă numeroasele mănăstiri şi biserici, împletite în salba istorică a credinţei şi tradiţiei româneşti, ţinutul Olteniei de sub munte oferă şi multe alte locuri binecuvântate, unice prin frumuseţea lor naturală. Între cele mai vechi aşezări de pe aceste meleaguri se numără oraşele vâlcene Horezu şi Ocnele Mari.

Denumirea localităţii Hurezi, Horezu, Huhurezi, Ures, Uresul, provine de la nişte păsări, numite de localnici „huhurezi” sau „ciuhurezi”, care trăiau prin scorburile arborilor de la marginea pădurii, unde s-a întemeiat localitatea. Atestată documentar la 5 septembrie 1487, într-un act emis de domnitorul Vlad Călugărul, aşezarea apare ulterior în actele vremii destul de des. Într-un hrisov din 20 noiembrie 1611, emis de domnitorul Radu Mihnea, se menţiona că o parte din moşia Hurez, cea deţinută de preotul Stepcea, a fost luată de către Mihai Viteazul şi dată în schimbul satului Romani. Fiind în posesia boierilor Buzeşti, locuitorii „s-au răscumpărat din rumânie de la stăpânii lor Buzeşti” şi apoi, fiind slobozi, „de a lor bună voie s-au vândut rumânii lui Dima Chiurciubaşa, cu toate părţile lor de moşie din Hurez, când au fost cursul anilor 7177 (1668-1669)”. După moartea lui Dima, satul a fost stăpânit de jupâneasa Stana şi fiul lui Matei, postelnicul din Drăgoeşti, care l-au dat lui Constantin Brâncoveanu, „pe când era mare spătar, în zilele lui Şerban Vodă, drept 333 galbeni (ughi) şi 66 bani, prin zapisul din 1685”. La rândul său, în 1695, domnitorul dăruieşte satul Hurezi cu rumânii Mănăstirii Hurezi, ctitoria sa. În pădurea de la nordul satului se păstrează şi azi ruinele unui schit, mai vechi decât mănăstirea, pe care egumenul Ioan, din nea­mul fondatorilor, l-a închinat în 1695 lui Constantin, fiul cel mare al lui Brâncoveanu.

Cunoscută iniţial ca loc de popas între Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu, aşezarea se dezvoltă mai mult după anul 1780, când apare sub numele „Târgu Hurezu”, devenind centru de plasă, apoi reşedinţă de raion. În „Enciclopedia României”, din anul 1938, apare ca sat şi târg, iar în 1950 devine reşedinţă a regiunii. Odată cu împărţirea administrativ-teritorială din 1968, aşezarea va fi declarată oraş. Asemenea altor aşezări din judeţ, alături de soldaţii români, în timpul Primului Război Mondial, din Horezu au căzut pe câmpul de luptă pentru apărarea ţării 150 de locuitori. Din punct de vedere cultural, caracterul regiunii este unul istoric, monahal, orientat cu predilecţie spre activităţile specific româneşti, olăritul, ţesăturile şi pictura religioasă fiind o preocupare temeinică a celor care populează aceste meleaguri.

Ocnele Mari

Denumită în vechime Salinele Mari, Ocna sau Târgul Ocna, aşezarea este situată în centrul judeţului, pe un masiv zăcământ de sare, de-a lungul văii Pârâului Sărat. Secole de-a rândul recunoscută datorită sării din apropiere, exploatată din vremea stăpânirii romane, ca principală resursă naturală a locului, aşezarea are o existenţă îndelungată, săpăturile arheologice efectuate în zonă scoţând la iveală urmele unei comunităţi umane din paleoliticul superior. La Valea Răii, în apropiere, au fost revelate fragmente ceramice şi altăraşe de cult, specifice neoliticului, demonstrând o neîntreruptă locuire din cele mai vechi timpuri până azi. Totodată, la Ocniţa, pe dealul Cosota, s-au găsit urmele unui puternic centru militar, economic şi religios al dacilor Buridavensis, localizaţi de Vasile Pârvan în ţinuturile Vâlcii şi Argeşului. Necropola de incineraţie din interior, bogată în morminte, atestă o spiritualitate dezvoltată a strămoşilor noştri şi un puternic cult al morţilor.

Prima mărturie documentară despre Ocnele Mari o întâlnim în diploma dată cavalerilor ioaniţi în 1247, în care se pomeneşte de salinele pe care regele Bela al IV-lea le dă acestora. Deşi, pentru un secol, documentele nu mai grăiesc despre localitate, la 13 martie 1373, regele Ludovic al Ungariei porunceşte Comitetului de Timişoara să oprească la Orşova importul sării din Ţara Românească, care provenea posibil de la Ocnele Mari. Datorită exploatării sării în mod sistematic de către domnitorii Ţării Româneşti, din secolul al XV-lea se constată un început de viaţă orăşenească. Atestată într-un hrisov din anii 1402-1408, prin care domnitorul Mircea cel Bătrân întăreşte stareţului Sofronie de la Cozia dania lui Anghel de la Ocna, „casa lui sau locuri sau vii, avere moartă sau vie sau orice de la mic până la mare”, mai târziu, aşezarea va apărea în diferite documente. De pildă, la 19 iunie 1422, Radu Praznaglava, fiul lui Mircea, amintea printre daniile mănăstirilor Cozia şi Cotmeana o ocnă la „Ocna de sus”, iar într-un testament din 1425, scris de boierul Petru Man, pentru Mănăstirea Cozia, figurează ca martor şi un „Voico de la Ocna”. La 24 martie 1495, un oarecare ieromonah Macarie dăruia Mănăstirii Govora o vie la Ocnă „să fie călugărilor de hrană, iar lui de pomenire tot anul”.

Din secolul al XVI-lea, târgul purta denumirea „Ocne”, „Ocna de la Râmnic”, „Ocnele Mari” şi „Vel Ocnă”, pentru a se deosebi de „Ocna Mică” de lângă Târgovişte. Deşi actele din acest timp sunt numeroase, aducem spre exemplificare numai pe cel din 3 noiembrie 1516, care vorbeşte de Coica croitorul de la Ocnele Mari. La mijlocul secolului al XVII-lea, diaconul Pavel de Alep scria: „Această ocnă este cea mai mare şi este cercetată de toţi negustorii din Ţara Turcească (care vin) să cumpere sare şi să o încarce pentru Constantinopol, căci toată sarea întrebuinţată în Rumelia şi la Constantinopol este adusă din această ţară… Această localitate este un târg ce cuprinde un număr de biserici”.

În secolul al XVII-lea, Ocnele Mari s-a numărat între localităţile însemnate ale Ţării Româneşti, păstrând, după cum menţiona şi istoricul Ion Donat, „o anumită autonomie de care se mai bucura doar Câmpulungul”. În documentele cartografice apare atât cu numele „Ocnă”, cât şi cu cel de „Ocnele Mari”. În harta stolnicului Constantin Cantacuzino, din anul 1700, Ocnele Mari sunt trecute astfel: „Minera grande di sale”, dar din eroare sunt trecute dincolo de Olt. În timp ce catagrafia oraşului din 1719 indica 235 de familii, pentru care slujeau 15 preoţi, în 1726, registrul oraşului consemna 484 de familii, în afara străinilor şi a locuitorilor din teritoriul învecinat care depindeau de oraş. De reţinut este faptul că în vremea Episcopului Damaschin, preotul Stanislav a găsit în ruinele unei vechi biserici din Ocnele Mari capul Sfântului Mercurie, care azi este depus în Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea.

„Oraş cu cinci biserici de piatră”

La jumătatea secolului al ­XVIII-lea, Mitropolitul Neofit I Cretanul descria localitatea ca fiind „aşezată între dealuri într-un loc închis..., locuit de oameni mulţi din pricina ocnelor de sare. Orăşelul are şi biserici multe de piatră şi case foarte bune, mai ales acolo unde stau cămăraşii”. Ulterior, în 1778, „Okna” era menţionat: „oraş cu cinci biserici de piatră, una de lemn şi trei capele, situat pe râul Okna”. După ce, în timpul războiului din 1787-1792, oraşul a fost prădat de „voluntirii nemţeşti” şi de câţiva husari care au luat „buţiile cu vin, silind pe raia de l-au dus cu carele şi sare multă şi mărfuri care au găsit şi pe cine prindea îl dezbrăca, aşezarea şi salinele au fost prădate şi de turcii răsculaţi din Vidin, care, în august 1802, au venit hoţeşte, noaptea la oraşul Ocnei, că au omorât mulţi oameni şi au sluţit pe mai mulţi şi au ars oraşul cu foc şi toate bisericile”. În 1815 „a lovit ciuma aici la târgul Râmnicului” care s-a răspândit în toată zona. După ce în noaptea de 19 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu a poposit într-un sat din apropiere, în drumul său spre Tg. Jiu, în 1848, Ocnele Mari a fost ales ca punct de declanşare a revoluţiei, alături de Izlaz, Bucureşti şi Telega. La 1888, un incendiu devastator avea să distrugă aproape în întregime oraşul. Nu după mult timp, însă, între 1889 și 1891, s-a construit aici o închisoare, care şi-a îndeplinit rolul până în 1964, fiind încarcerați între zidurile ei mari intelectuali, printre care şi Petre Ţuţea.

La începutul secolului XX, Ocnele Mari avea statut de comună urbană şi reşedinţă a subprefecturii plasei Ocolul Otăsău. Deşi în anul 1941 făcea parte din plasa Râmnicului, în 1960 a fost declarat oraş. În centrul localităţii s-a ridicat din anul 1925 un frumos monument al eroilor din Ocnele Mari, morţi pe câmpul de luptă pentru întregirea neamului din 1916-1918.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!