Evanghelia de Duminică
Orbul din Ierihon  sau despre stăruința  în rugăciune

Orbul din Ierihon sau despre stăruința în rugăciune

Pr. Lect. Dr. Adrian Ignat, 03 Decembrie 2017

Duminica a 31-a după Pogorârea Sfântului Duh

(Vindecarea orbului din Ierihon)

Luca 18, 35-43

În vremea aceea, pe când se apropia Iisus de Ierihon, un om ședea lângă drum, cerșind. Și auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-L aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.

Evanghelia de astăzi ne prezintă o minune săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos - vindecarea unui orb din oraşul Ierihon. Această localitate, numită şi oraşul palmierilor, este situată la aproape 25 de kilometri de Ierusalim. Cunoscut încă din timpul Vechiului Testament, oraşul Ierihon este evocat de Mântuitorul şi atunci când rosteşte celebra parabolă a samarineanului milostiv (Luca 10, 30-37). 

Episodul relatat în Evanghelie este urmat la scurt timp de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim. Astfel, la intrarea în Ierihon, Mântuitorul este întâmpinat de un orb, cu numele Bartimeu (cf. Mc. 10, 46), care cere în mod insistent să fie vindecat. În ciuda celor care doreau să-l oprească, Bartimeu strigă cu putere către Hristos: „Iisuse, Fiul lui David, mi­luieşte-mă”. Este un strigăt plin de nădejde, este un strigăt al neputinţei sale, dar şi un strigăt al dorinţei de a fi vindecat, de a vedea.

Chiar dacă iniţial Mântuitorul nu răspunde la cererea sa, iar cei de alături îl îndeamnă să nu mai strige, orbul strigă şi mai mult, şi mai tare, crezând în adâncul sufletului său că Cel Care trece prin apropiere are putere să vindece şi neputinţa sa. Mântuitorul Iisus Hristos se opreşte şi îl întreabă ce voieşte să îi facă, de ce anume are nevoie. Atunci cel orb îi răspunde hotărât: „Doamne, să văd!”

De la întuneric la lumină

Răspunsul orbului, asemenea tuturor celor care s-ar confrunta cu această neputinţă, este pe deplin îndreptăţit. El era orb şi în faţa sa se afla Vindecătorul, Cel Care avea putere să tămăduiască orice boală sufletească şi trupească. Atunci de ce îl mai întreabă Mântuitorul, când răspunsul este atât de evident?

Întrebarea Mântuitorului este adresată atât lui, cât şi celor din preajma sa, care stăteau şi aşteptau să vadă ce urmează să se întâmple. Orbului i se adresează pentru a-l întări în credinţă şi pentru a-i arăta că întreaga sa credinţă nu a rămas fără răspuns din partea lui Dumnezeu, că Dumnezeu se apleacă asupra neputinţelor omeneşti atunci când omul crede şi nădăjduieşte că Dumnezeu îl va ajuta în neputinţa sa; şi celorlalţi, Apostoli şi popor, pentru a le arăta Cine este şi care este menirea Sa pe pământ. Este un moment de afirmare a credinţei orbului, dar şi a lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu în lume.

Orbul, aşa cum este descris de Evanghelie, nu era numai orb, ci era şi sărac. El stătea lângă drum şi cerşea. Aştepta mila semenilor săi şi mila lui Dumnezeu. Neputinţa sa trupească - orbirea - nu îi oferea posibilitatea să muncească şi să vieţuiască asemenea semenilor săi. Tocmai de aceea şi dorinţa sa de tămăduire este cu atât mai arzătoare.

Analizând orbirea ca neputinţă omenească a celui încercat de aceasta, putem să spunem că pentru cel orb lipsea lumina ochilor, trăind într-un întuneric continuu şi aşteptând în permanenţă sprijinul celorlalţi. În schimb, pe cei care sunt orbi sufleteşte, duhovniceşte, orbirea lor îi împiedică se vadă însăşi sursa luminii - pe Dumnezeu - şi îi face să trăiască în bezna păcatului, ignorând sensul vieţii şi al prezenţei luminii în sufletul lor.

Orbul din Evanghelia de astăzi suferea de orbire trupească, dar avea lumina credinţei strălucind în sufletul său. Această lumină a credinţei este văzută de Mântuitorul, Care nu rămâne indiferent la strigătul şi credinţa sa, răspunzându-i: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” Este o eliberare din întunericul ochilor trupeşti, dar şi o recunoaştere a luminii credinţei pe care o percep ochii sufleteşti.

Nimic nu l-a oprit pe orb să obțină ceea ce dorea

Chiar dacă evanghelistul nu realizează o analiză asupra cauzelor ce au determinat orbirea acestui bărbat, cazul orbului Bartimeu, alături de alţi orbi vindecaţi de Mântuitorul, constituie o dovadă de bărbăţie şi încredere în puterea lui Dumnezeu, chiar şi în cele mai grele momente ale vieţii. Acest orb, asemenea dreptului Iov, nu a deznădăjduit, nu și-a pierdut încrederea în Dumnezeu, ci a continuat să strige: „Fiul lui David, miluiește-mă”.

În strigătul său, cuvântul „milă” ocupă un loc important. Orbul, asemenea oricărui om încercat de nevoi şi necazuri, apelează la Dumnezeu, invocând mila Sa. Căci nu există om fără de păcat şi tot omul care cere de la Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, nu se întoarce nerăsplătit. Cererile acestea, adunate şi rostite de către preot în Sfânta Liturghie, sunt continuate de răspunsul poporului dreptcredincios: „Dă, Doamne!” şi îşi găsesc rezonanţa la Dumnezeu. Vorbind despre stăruinţa în rugăciunea către Dumnezeu, asemenea orbului din Evanghelia de astăzi, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Învaţă de aici că de am fi cei mai de jos şi cei mai neluaţi în seamă oameni, dacă ne apropiem cu râvnă de Dumnezeu, vom putea dobândi - prin noi înşine - ceea ce cerem. Râvna lui n-au oprit-o nici sărăcia, nici boala trupului, nici comentariile oamenilor, nici că Hristos nu l-a auzit. Nimic. Aşa este un suflet înflăcărat şi chinuit” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, Bucureşti, 1993, pp. 760-761).

Orbirea sufletească, o „afecțiune” aparent ușoară

Privind prin ochii orbului, precum ai oricărui om care este greu încercat de o boală, de o suferinţă, de o neputinţă, dar şi a urmărilor acestei neputinţe în viaţa sa - sărăcie, neîmpliniri -, întâlnirea cu Hristos reprezintă un eveniment esenţial; un eveniment crucial pentru ceea ce urmează. Orbiţi trupeşte sau greu încercaţi de anumite neputinţe, ajungem să conştientizăm că numai de la El vin „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”, că ne putem ridica din boala şi necazul nostru numai cu sprijinul lui Dumnezeu. Ne adresăm stăruitor în rugăciune, înţelegând că numai în acest fel putem dobândi cele cerute: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide; că oricine cere, primeşte; cel ce caută, află; şi celui ce bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8).

Cu totul altfel stau lucrurile atunci când suntem orbiţi sufleteşte: devenim nepăsători la prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume, ochii noştri sunt legaţi să vadă, urechile noastre să audă şi limba noastră să vorbească despre tot darul revărsat de Dumnezeu. În această situaţie ne îndepărtăm de Dumnezeu, considerându-ne suficienţi nouă înşine şi devenind robi ai propriilor noastre încrederi. Cu toate acestea, Dumnezeu nu ne părăseşte, ci ne cercetează, căutând să ridice de pe ochii sufletului nostru vălul de întuneric aşternut.

După ce a primit cele dorite, adică lumina ochilor săi, orbul din Ierihon a dat mulţumire lui Dumnezeu pentru darul primit, mergând după Mântuitorul şi slăvind pe Dumnezeu. Din orb şi cerşetor, Bartimeu devine un mi­sionar-măr­turisitor, preamărind pe Dumnezeu Care L-a vindecat. Mărturia sa este una personală, directă şi are rolul de a întări în credinţă pe toţi cei care au văzut, au auzit sau au crezut că această minune s-a întâmplat.

Ochii celui orb, acum deschişi, ca și ai mulțimii de popor aflat acolo, au rămas pironiţi asupra Mântuitorului, lăudând pe Dumnezeu pentru lucrurile mari şi minunate săvârşite în mijlocul lor. Asemenea orbului din Ierihon, şi noi, după primirea celor cerute de la Dumnezeu, se cuvine să dăm mulţumire lui Dumnezeu cu aceeaşi credinţă şi iubire, făcându-ne noi înşine mărturie a lucrării Sale mântuitoare pe acest pământ.

De asemenea, să înţelegem că numai prin credinţă şi rugăciune, Dumnezeu va avea milă de noi şi ne va elibera din orbirea sufletească în care cădem de multe ori, redobândind vederea duhovnicească de care avem nevoie. Numai astfel putem să auzim şi noi, la vremea cuvenită, cuvintele de mângâiere adresate de Mântuitorul Iisus Hristos orbului din Ierihon: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” Amin.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!