Religie şi ştiinţă
Orientarea teologică a lumii

Orientarea teologică a lumii

Gheorghe Popa, 10 Martie 2012

Cartea Geneza începe cu o afirmaţie sintetică: "La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul" (Gen. 1, 1). Sinonimele acestei expresii în ebraică, greacă şi latină sunt: bereşit, en arhe şi in principio. În limba română, această expresie a fost tradusă şi prin: în început, dintru început sau întru început. Noi preferăm expresia "întru început", deoarece prin ea putem să interpretăm într-o manieră corectă atât temeiul, cât şi orientarea lumii spre vocaţie ei finală.

Preferinţa noastră pentru "întru" este influenţată, desigur, şi de interpretarea pe care a dat-o Constantin Noica acestei prepoziţii. "Întru", scrie Noica, înseamnă şi în, şi înspre. El indică deopotrivă o "odihnă" care e şi "neodihnă", o "stare" care este în acelaşi timp şi o "mişcare" 1.

Traducând primul verset al Genezei cu "întru început", această expresie ne conduce gândul la ideea de câmp înlăuntrul căruia se creează lumea. Din această perspectivă începutul este un orizont, un câmp ontologic, un receptacol pentru întreaga ordine a creaţiei. Expresia "întru început" o găsim nu doar în primul verset al Genezei, ci şi în primul verset al Evangheliei după Ioan, care afirmă: "Întru început era Cuvântul (Logos) şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu" (Ioan 1, 1). Cosmosul se înalţă către om

Afirmaţia Sfântului Ioan ne sugerează faptul că ordinea lumii este înlăuntrul lui Dumnezeu Cuvântul, şi ca atare întru El şi înspre El este orientată. Astfel prepoziţia "întru" ne ajută să înţelegem că Dumnezeu-Cuvântul este atât "temeiul" sau "causa" ordinii lumii, cât şi finalitatea ei.

Cel care pune însă în mişcare ordinea lumii spre finalitatea ei este Duhul Sfânt şi cu fiecare etapă a "creşterii" lumii în "inima" lui Dumnezeu Cuvântul, auzim în Geneză expresia: Şi a văzut Dumnezeu că este bine, iar la sfârşitul celei de a şasea etapă sau a celei de a şasea zi a creaţiei, după ce a fost creat şi omul, Dumnezeu "a privit toate câte a creat şi iată erau bune foarte" (Gen. 1, 30).

Aşadar, textul ne sugerează o creaţie treptată a lumii, treptată, evident, din perspectiva noastră umană, în care fiecare "dimineaţă" poartă în sine "amurgul" şi fiecare "amurg" vesteşte bucuria unui nou început al creaţiei. Ritmul seară-dimineaţă care marchează zilele creaţiei ne descoperă şi o ordine ierarhică în care fiecare treaptă o vesteşte pe cealaltă, pregătind în final casa de oaspeţi a Omului. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa a afirmat că întregul cosmos se înalţă treptat către om "termenul ultim al aspiraţiei Sale"2.

Sfântul Dionisie Areopagitul a completat afirmaţia de mai sus a Sfântului Grigorie de Nyssa spunând că, de fapt, ultima aspiraţie a cosmosului nu este omul, ci Dumnezeu. În lucrarea sa Despre Numele divine,Sfântul Dionisie scria: "Spre Dumnezeu toate se întorc şi toate îl doresc. Cele ce au minte şi raţiune căutându-L prin cunoaştere; cele sensibile, prin sensibilitate; cele ce nu au sensibilitate prin mişcarea firească a instinctului de viaţă, iar cele fără viaţă şi care nu au decât fiinţă, prin aptitudinea lor de a participa la existenţă. (…) Lumina strânge la un loc şi atrage spre ea toate cele ce văd, ce se mişcă, cele ce sunt luminate şi încălzite şi cele ce fiinţează numai prin razele ei. Toate o doresc, fie spre a se vedea şi a se mişca, fie pentru a primi lumină, căldură şi a-şi continua dăinuirea prin lumină"3.

Dacă ar fi să folosim o expresie actuală, am putea spune că Sfântul Dionisie vorbeşte în acest text de o lumină cu o dublă semnificaţie: lumina fizică - ce constituie temeiul ordinii fizice, şi lumina spirituală, lumina-informaţie - care constituie temeiul atât al ordinii fizice, cât şi al ordinii spirituale şi morale a omului. Este vorba de lumina Duhului lui Dumnezeu sau a harului, cu care a fost informat Omul în ziua creării sale (Gen. 2, 7). De aceea prima zi a Omului în lume, care începe în seara zilei a 6-a, a fost o zi de adâncă bucurie pentru cosmosul întreg. Geneza ne spune că Dumnezeu şi- "a împlinit" lucrarea în ziua a şasea, iar în ziua a 7-a "S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a creat" (Gen. 2, 3).

Omul umanizează Creaţia

Odihna lui Dumnezeu din ziua a 7-a nu trebuie interpretată într-un sens fizic, ci într-un sens spiritual, din perspectiva căruia odihna este un alt mod de a lucra şi de a fi prezent în creaţie. În ziua a 7-a, Dumnezeu Se "odihneşte" în sufletul Omului, iar omul îşi începe propria sa lucrare în comuniune cu Dumnezeu. De aceea Dumnezeu binecuvântează şi sfinţeşte ziua a 7-a (Sabatul), care, conform Genezei, nu mai are seară şi dimineaţă. Este ziua în care ritmul cosmic al timpului dobândeşte o altă semnificaţie, devenind timp liturgic, timp rostitor al unei alte ordini în existenţa creată, ordinea lui "a fi" în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt. Ordinea lui "a fi întru Dumnezeu" reprezintă starea normală a Omului ca ipostas conştient al cosmosului întreg. Această "stare normală" a întregii creaţii din ziua a 7-a este un dar al lui Dumnezeu, însă păstrarea ei reprezintă vocaţia originară a Omului, vocaţie prin care acesta devine interlocutorul lui Dumnezeu în ordinea creaţiei.

Despre această vocaţie vorbeşte psalmistul când exclamă: "Voi sunteţi dumnezei, fii ai Celui Preaînalt" (Ps. 82, 6). Aceasta înseamnă că poziţia Omului în creaţie este unică. Întreaga creaţie se deschide şi se oferă ca dar, ca mediu al împlinirii Omului, iar omul o sfinţeşte, o transformă şi o umanizează, în măsura în care şi el se deschide şi se dăruie lui Dumnezeu.

Aşa cum se poate observa, am folosit până acum noţiunea de Om în general, aşa cum este folosită ea în Geneză. Această noţiune exprimă, de fapt, natura universală a Omului care se ipostaziază, se personalizează, într-un mod specific în cuplul bărbat-femeie.

Note:

1 Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 27.

2 Cf. Părintele Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, Editura Harisma, Bucureşti, 1991, p. 60.

3 Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre numele divine, trad. pr. Cicerone Iordăchescu şi Teofil Simensky, Iaşi, 1936, p. 35.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!