Analiză
Păcatul care nu se vede și bucuria întoarcerii

Păcatul care nu se vede și bucuria întoarcerii

Pr. Eugeniu Rogoti, 27 Aprilie 2016

Viaţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca este pentru creştini un model de părăsire a unei patimi care te înrobeşte. Desfrânarea, care tinde să devină astăzi o conduită obişnuită în societate, nu este atât de inocentă şi poate avea urmări psihologice, fiziologice, dar şi sociale deosebit de grave. Reclamele şi producţiile media care se bazează pe incitarea simţurilor acaparează garantat atenţia, iar articolele ce fac referire la senzualitatea anumitor persoane atrag publicul-ţintă, care se lărgeşte pe zi ce trece.

Din vieţuirea Sfintei Maria Egipteanca aflăm că ajutorul lui Dumnezeu a fost cel care a scos-o din mlaştina pătimirii ce o cuprinsese prin aprinderea trupească. În mod obişnuit însă, omul care ajunge să cadă pradă senzualităţii şi să nu mai vadă alt scop în viaţă decât satisfacerea poftei trupeşti este de unul singur cu conştiinţa sa. Psihologii atrag atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă dependenţa sexuală, în contrapondere cu relaţia de iubire jertfelnică între persoanele de sex opus, singura capabilă să îmbine armonios atracţia sufletească şi cea trupească.
Promovarea din ce în ce mai deschisă a sexualităţii agasează tot mai mult oamenii şi prinde în plasă mai ales tinerii care sunt în căutarea sensului vieţii. Pentru a înţelege impactul negativ al cultivării desfrânării am apelat la biofizicianul Virgiliu Gheorghe, care ne-a împărtăşit viziunea omului de ştiinţă legată de această patimă şi de urmările ei. Vorbind despre sexualitatea excesivă, domnia sa ne-a spus: „Atât timp cât sexualitatea nu-şi găseşte finalitatea în căsătorie este foarte probabil să se ajungă la dependenţa de stimularea sexuală. Fenomenul nu este nou, însă niciodată în istoria lumii dependenţa de sex nu a fost atât de răspândită. Aceasta pentru că vectorii de transmitere a seducţiei sunt mult mai răspândiţi ca oricând alt­cândva. De acest lucru se ocupă astăzi publicitatea, mass-media, în general, şi, în special, pornografia. Internetul a devenit cutia Pandorei şi, odată deschisă, demonii aprinderii trupeşti şi-au multiplicat la infinit lucrarea. Mecanismele dependenţei sexuale sunt identice cu cele din cazul adicţiilor generate de droguri precum cocaina. Dar consider că această dependenţă de care suferă de pildă aproape 10% din populaţia Americii este cu mult mai gravă pentru că implică relaţia personală, o alterează până la a-l face pe un bărbat să fie incapabil de o raportare normală la femei. Stima de sine scade şi individul devine pradă nu numai fantasmelor sexuale, ci oricărui abuz, căci nu se mai poate lupta ca subiect personal pentru a face faţă impulsurilor subconştientului şi provocărilor exterioare.”

Familia compusă dintr-un bărbat, o femeie şi copiii lor este astăzi privită adesea ca desuetă. Chiar dacă majoritatea familiilor respectă firea lucrurilor, educându-şi copiii aşa cum au fost şi ei educaţi, generaţii la rând, gândul la familia monoparentală sau la uniunile maritale homosexuale nu mai contrariază. Aceasta este „roada” pe care o culege propaganda făţişă a dezinhibării şi a ruperii oricărei bariere morale.

Promovarea sexualităţii excesive durează de aproape un secol. În tot acest timp, reclamele şi industria sexuală, mai drept spus folosirea oamenilor în scopuri meschine, au devenit din ce în ce mai agresive la nivelul subconştient şi, respectiv, parşive. Acum aproape 70 de ani, în cartea sa despre creştinism („Mere Christianity”), scriitorul englez Clive Lewis atrăgea atenţia asupra exagerării aşa-numitei „nevoi de sex” la oameni, care până atunci ar fi fost suprimată. Astfel, el spunea: „Vi se spune că relaţiile sexuale au devenit o problemă pentru că acestea au fost suprimate. Dar în ultimele decenii (înainte de Războiul Mondial) acestea nu sunt suprimate. Se vorbeşte despre relaţiile sexuale peste tot, toată ziua, şi ele încă nu şi-au venit în fire. Dacă toată problema constă în suprimarea sexualităţii, în trecerea acestora sub tăcere, atunci, odată cu sosirea libertăţii, problema ar fi trebuit să dispară. Acest lucru însă nu s-a întâmplat”.
Simona Ciobanu, psiholog şi doctor în teologie, preşedinta Asociaţiei de Psihologie Patristică Praxis, ne-a împărtăşit câteva gânduri referitoare la subiectul stării de dependenţă sexuală la tineri, spunându-ne că aceasta apare „ca urmare a modului deviat de a căuta iubirea. Psihologia modernă foloseşte astăzi o serie de termeni de tipul: adicţie, ataşament, dependenţă pentru a descrie de fapt ceea ce Sfinţii Părinţi numesc cu termenul de mod de vieţuire trupesc. Această stare de dependenţă poate să pară drept iubire pentru că este o forţă care îi face pe oameni să se ataşeze cu înverşunare unul de altul, conform legii trupeşti pe care o moştenesc. În realitate, aceasta nu are nimic de-a face cu iubirea. Este exact opusul: o non-iubire ce îşi are obârşia pe de o parte în eşecul părinţilor de a introduce adecvat copilul în legea iubirii, care este legea Duhului Sfânt în noi, iar pe de altă parte în alegerea greşită a omului de a rămâne în această lege. Aceste ataşamente de tip dependent sunt în esenţă modul în care se perpetuează legea non-iubirii în om, putând lua mai multe forme, printre care şi forma a ceea ce numim în mod curent desfrânare. Desfrânarea ce apare în planul strict trupesc este forma cea mai evidentă a desfrânării, care cuprinde în primul rând mintea omului, urmată apoi de celelalte puteri ale sufletului: puterea doritoare şi volitivă. Psihismul omului este afectat fundamental, pentru că se îndreaptă către o destructurare treptată, putând ajunge la o desfigurare în planul fiinţei. Desfrânarea în planul minţii, acel fenomen în care distincţia dintre bine şi rău este obliterată şi în care omul este deschis tuturor «posibilităţilor» şi «căilor», este la fel de periculoasă fie că se asociază şi cu planul trupesc, fie că nu. Cel mai adesea, din punct de vedere clinic, cele două sunt însă asociate”.

Sigur că ne întrebăm cum poate depăşi cineva această neputinţă, care duce la patima desfrânării. Psihologul Simona Ciobanu ne-a spus că acest lucru se poate face „prin disciplinarea lăuntrică a puterilor sufleteşti şi recalibrarea acestora în albia lor firească. E nevoie ca omul să înveţe să «pună frână» în locul unde şi-a îngăduit să «des-frâneze». Orice proces de schimbare lăuntrică porneşte însă de la starea de adevăr fiinţial la care omul trebuie să îşi dorească să ajungă. De la caz la caz, în funcţie de specificul dinamicii lăuntrice a celui vizat, este nevoie de nişte intervenţii specifice şi foarte personale, diferite de la om la om”.

Tot Clive Lewis aduce un argument cât se poate de puternic în legătură cu nefirescul exagerării sexualităţii omului: „La o reprezentaţie de striptease poţi aduna foarte uşor mulţi doritori de a vedea cum se dezbracă o femeie. Să presupunem că am ajuns într-o ţară, în care sala poate fi umplută cu persoane care s-au adunat de dragul unui spectacol ciudat: pe scenă este un fel de mâncare, acoperit cu un şerveţel, după care şerveţelul începe să coboare lin de pe mâncare, aceasta întrezărindu-se din ce în ce mai mult. Înainte de a se încheia spectacolul şi a se aprinde toate luminile din sală, spectatorii vor putea vedea un şniţel de berbec sau o bucată de carne de vită. Dacă aţi vedea un astfel de spectacol, nu aţi crede că locuitorii acelei ţări au cel puţin probleme cu apetitul? Dar dacă cineva, crescut într-o altă lume, ar vedea o scenă de striptease, nu s-ar gândi el că instinctul nostru sexual are probleme?”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!