Documentar
Părintele Petre I. David sau diaconia care tindea spre desăvârşire

Părintele Petre I. David sau diaconia care tindea spre desăvârşire

Lect. Radu Mureşan, 02 Iunie 2010

Au trecut şapte ani de la trecerea la Domnul a părintelui profesor Petre David. Mi-e foarte greu să evoc în câteva cuvinte omul, diaconul şi profesorul de vocaţie care a marcat biografia a generaţii întregi de studenţi în Teologie. Am "crescut" efectiv lângă părintele David.

Fiind foarte departe de ţinuturile mele natale, anii petrecuţi în preajma lui, din 1995 până în 2003, au fost de fapt pregătirea pentru întreaga mea viaţă, pentru examenul maturităţii.

Omul Petre David iubea tinerii şi se simţea bine în mijlocul lor. La rândul lui era iubit de ei pentru sufletul lui tânăr, pentru deschiderea la tot ce era frumos şi ziditor, pentru disponibilitatea de a dărui şi de a se dărui. În preajma lui te simţeai special. Şi nu neapărat pentru poreclele pe care le împărţea cu generozitate celor apropiaţi şi care surprindeau întotdeauna ceva din personalitatea "neofitului" . Părintele David avea o naturaleţe care topea acea distanţă nefirească ce apare uneori între profesor şi student. Toţi ucenicii săi pot da mărturie că părintele David i-a îndrumat şi i-a ajutat nu doar în probleme legate strict de activitatea universitară, de licenţe, mastere sau doctorate, ci le-a fost sprijin sufletesc în probleme de viaţă: pe unii i-a cununat, pe alţii i-a ajutat material, în sfârşit, pe alţii i-a sprijinit şi îndrumat spre căsătorie, preoţie sau călugărie. Mai târziu, viaţa mi-a confirmat că părintele David avea multă intuiţie în sfaturile pe care le dădea.

Avea un "al şaselea simţ" în a percepe frumosul la oamenii din jurul lui. Iubea şi respecta preoţii şi monahii de vocaţie, viaţa autentic creştină şi adevărata smerenie. Mărturisesc cu toată sinceritatea că sunt mişcat să constat că simpla rostire a numelui părintelui David deschide încă porţi şi inimi, dovadă că şi astăzi oamenii care l-au cunoscut şi l-au preţuit îl pomenesc cu deosebită dragoste. "Defectul" părintelui David era că nu putea trece cu vederea impostura, meschinăria sau arivismul, le biciuia direct sau le ironiza public, lucru care stârnea adesea destule animozităţi. Avea, de altfel, o personalitate vulcanică, reacţiona rapid şi uneori intempestiv, dar nu se întâmpla "să apună soarele peste mânia lui". Era în realitate omul cel mai iertător pe care l-am cunoscut. Obişnuia să ne spună adesea că nu trebuie să ne mirăm de slăbiciunile oamenilor, mai ales dacă sunt "învechiţi în rele", ci să ne mire oamenii lui Dumnezeu şi harul care se lucrează prin ei.

"Cel mai mic între diaconi"...

Diaconul Petre David a slujit Mănăstirea Antim 35 de ani fără simbrie ca un adevărat "călugăr sub ascultare". A făcut acest lucru nu din obligaţie, aşa cum îmi spunea adesea, ci din tot sufletul, atâta vreme cât l-a avut alături pe părintele Sofian care i-a fost şi duhovnic. Părintele David avea mare evlavie la Sfântul Antim Ivireanul şi s-a străduit să fie următor râvnei acestuia. Când dădea o dedicaţie pe o carte obişnuia să se semneze "cel mai mic dintre diaconii de la Mănăstirea Antim". Mănăstirea Antim i-a fost practic a doua casă, după Facultatea de Teologie. Chiar dacă era rânduit să slujească la Catedrala Sfântul Spiridon Nou, cateheza de sâmbătă seara la Mănăstirea Antim şi slujirea lângă bunul Părinte Sofian făceau parte din existenţa lui firească. La moartea Părintelui Sofian, i-a mărturisit părintelui patriarh Teoctist că

şi-a împlinit canonul dat de părintele patriarh Justinian şi că slujirea lui la Antim a luat sfârşit. Şi bunul părinte Sofian l-a luat alături de el, să slujească împreună în ceruri, la nici un an de la trecerea sa la Domnul.

Mărturisirea de la catedră

Ceea ce m-a impresionat la părintele David ca profesor de teologie au fost râvna şi dragostea de a sluji cu timp şi fără timp Sfânta Liturghie, dovedind că trăia ceea ce mărturisea la catedră. Nu pot uita Sfânta Liturghie de vineri dimineaţa, când Paraclisul Sfintei Ecaterina care era plin cu studenţii atraşi de slujire, de cântare, de predicile rostite cu multă râvnă şi elocvenţă. Obişnuia să spună adesea că "o zi bună începe cu Sfânta Liturghie" şi avea mare dreptate. După şase ani de zile de la trecerea lui la cele veşnice, Dumnezeu a rânduit să slujesc Sfânta Liturghie în Biserica Sfânta Ecaterina. Mărturisesc că îi simt prezenţa şi parcă-l văd aievea cum venea, cu capul plecat, să ceară binecuvântare preotului pentru liturghisire şi predică.

Dăruitor de cărţi sfinte

Un lucru rar întâlnit în lumea profesorilor de teologie, părintele David a fost sprijinitor al multor mănăstiri şi biserici din ţară, de la Locurile Sfinte sau de la Sfântul Munte Athos. Întotdeauna când mergea în concediu sau în pelerinaj pe la mănăstiri, se îngrijea să aibă la el ceasloave, cărţi de rugăciune sau de cult, cu care "miluia" maicile sau călugării, "ca să fie pomenit". În Eparhia Râmnicului nu cred să existe vreo mănăstire care să nu fi primit cărţi de cult de la părintele David. Mai mult, se numără printre ctitorii bisericii din satul său natal Fometeşti-Horezu (1973-1977) şi este iniţiator, alături de părintele Costescu, al lucrărilor la Catedrala "Sfântul Ilie Tesviteanul" din cartierul Titan. "Întâmplător", locuiesc aproape de Catedrală şi fac parte chiar din parohia acesteia...

Sunt multe amintiri pe care le pot evoca despre părintele David ca profesor, în relaţia cu studenţii şi ucenicii săi. De pildă, păstrez vie amintirea "Cercului misionar" la care am participat încă din primul an de studenţie. Părintele jertfea efectiv din timpul său liber pentru ca noi, toţi cei interesaţi de Misiologie, indiferent în ce an eram, să ne cunoaştem între noi, să ne simţim ca într-o familie, să avem curajul să punem întrebări, chiar dacă incomode, să căutăm răspunsuri, completând astfel, în mod fericit, pregătirea noastră teologică.

Părintele David nu mi-a fost îndrumător de an, însă datorită insistenţei şi implicării lui există un tablou al promoţiei noastre (1999) şi tot datorită lui am putut organiza un banchet de absolvire. Mai târziu, când am fost împreună îndrumători de an ai promoţiei 2002, obişnuia să îmi spună: "Dacule, vine vremea când puiul trebuie să devină cloşcă", adică fiecare trebuie să ajungă la răbdarea, dragostea, jertfelnicia şi grija unei mame. Mărturisesc că nu am înţeles pe deplin sensul acestor cuvinte decât după mutarea sa la Domnul şi mai ales când am început activitatea pastorală.

Pelerin cu studenţii

Părintele David a organizat peste 60 de pelerinaje în ţară şi în străinătate, convins fiind că ele pot fi mijloace de pregătire duhovnicească şi teologică a studenţilor săi. Era un ghid neîntrecut în prezentarea istoriei şi a faptelor relevante legate de o mănăstire sau o biserică şi în acelaşi timp reuşea să motiveze studenţii, să-i implice sufleteşte în cunoaşterea acesteia. Şi nu era lucru puţin să pleci la drum cu 50 de studenţi, fiecare cu personalitatea lui şi să reuseşti în final să îţi atingi scopul duhovnicesc-educativ al pelerinajului. Îmi amintesc că nu avea linişte până când nu era sigur că şi ultimul student este cazat corespunzător şi că tot grupul avea cele necesare călătoriei. De cele mai multe ori reuşea, numai el ştie cum, ca pelerinajele să fie efectiv gratuite şi să nu plătim nimic, nici măcar combustibilul.

De altfel, era neîntrecut la organizarea de evenimente şi găsea resurse "din piatră seacă", aşa cum se spune. Avea foarte mulţi prieteni şi oameni care-l preţuiau, în ţară şi în străinătate, şi cultiva aceste legături cu multă bucurie. Relaţiile cu personalul de la bibliotecă şi cel administrativ din facultate erau excelente. Deşi avea un salariu modic şi nu dispunea de alte resurse, oferea întotdeauna daruri de 1 martie sau de 8 martie şi era o bucurie să-şi petreacă ziua de naştere (9 martie, ziua prăznuirii celor 40 de mucenici din Sevasta) alături de ucenici, colegi şi colaboratori participând la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Antim şi apoi la o agapă frăţească.

Era extrem de meticulos şi ordonat în tot ceea ce făcea şi cerea asistentului său fie deschis şi receptiv în colaborarea cu el. Nu îi plăcea să îţi spună de două ori un lucru. Îmi amintesc că pleca ultimul din birou, seara târziu, iar a doua zi găseam în agendă lucrurile care trebuiau rezolvate în ziua respectivă. Avea o memorie excepţională. Cunoştea sfinţii din calendar în fiecare zi, semn că se ruga, îi pomenea şi avea mare evlavie la ei. De asemenea, când mă trimitea să caut un studiu, îmi indica exact numărul şi anul şi nu ştiu să se fi înşelat vreodată.

Stând în preajma dânsului atâţia ani, pot să spun cu toată sinceritatea şi responsabilitatea că părintele David s-a pus cu toată puterea şi energia în slujba Bisericii. De la el am învăţat că nu trebuie să te dai bătut niciodată, că poţi pierde câte o luptă, dar niciodată războiul. El însuşi a luptat până în ultima clipă cu boala necruţătoare şi, chiar pe patul de moarte fiind, s-a îngrijit ca ucenicii săi să termine ceea ce au început în plan academic şi ca lucrurile pentru care el s-a jertfit toată viaţa să continue prin ei.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!