Părintele Petru Moga din Câmpina a transformat parohia într-o mare familie

Bogdan Scorţea, 15 Ianuarie 2008

La parohia „Sfântul Nicolae“ din Câmpina, părintele Petru Moga, un ardelean hotărât, a făcut adevărate minuni. De fapt, dacă ne luăm după vorbele sale, el nu a făcut decât să-i îndemne pe oamenii din parohie să facă ei înşişi minuni, adică să-şi pună în valoare talentul şi experienţa. „Eu i-am îndemnat pe oamenii care au o anumită înzestrare şi disponibilitate să-şi pună cunoştinţele şi experienţa în slujba celorlalţi.“ La parohia „Sfântul Nicolae“, medicii şi profesorii nu au nici o jenă să muncească la târnăcop, gustul pentru frumos fiind educat de oameni cu pregătire adecvată, iar viaţa religioasă autentică este dublată de o intensă preocupare faţă de latura socială şi culturală.

Parohia „Sfântul Nicolae“ din Câmpina şi-a început existenţa în 1896, când o bisericuţă mai veche a fost deservită de preoţi căsătoriţi, pentru credincioşii care locuiau în preajmă. Această parohie era încadrată într-o instituţie de foarte mari dimensiuni, în acea vreme, un fel de fundaţie având caracter caritabil, numită „Eforia Spitalelor Civile“. Din 1948, parohia funcţionează în condiţiile obişnuite de parohie.

Părintele Petru Moga slujeşte la „Sfântul Nicolae“ din 1990, ca suplinitor, iar din 1991, ca paroh. Biserica veche a devenit neîncăpătoare în doi-trei ani, motiv pentru care s-a luat hotărârea de a începe zidirea unui nou lăcaş de cult. Piatra de temelie a fost pusă în 1995 şi a început să se slujească în ea din 1997, după finalizarea demisolului. Altarul a fost târnosit pe 17 decembrie 2000, iar în noaptea de Crăciun a aceluiaşi an, biserica a putut să-i primească pe toţi într-o slujbă de priveghere de toată noaptea.

Casa parohială de aici este cea mai veche din Câmpina - datează din 1840 - şi este construită în specificul caselor din Ţara Românească de secol XIX. Din iniţiativa părintelui Moga a fost restaurată şi o veche şură, care acum adăposteşte o grădiniţă, unde soţia părintelui se ocupă de copilaşii din parohie.

Lângă biserică a fost clădită o casă de oaspeţi, cu un spaţiu de cazare, bucătărie şi o sală de mese foarte modernă, cu ferestre largi şi cu pridvoare de jur împrejur, care o integrează, cumva, în stilul românesc. Sala este polivalentă, aici putându-se desfăşura diferite activităţi, printre care, cel mai adesea, sunt aşezate prinoasele pe care oamenii le aduc la marile praznice. Din aceste prinoase, după Sfânta Liturghie, credincioşii vin şi gustă din ceea ce s-a dăruit. În felul acesta există posibilitatea de a mai discuta unii cu alţii, de a petrece un sfert de oră împreună înainte de a pleca acasă.

Casa de oaspeţi găzduieşte şi activităţi culturale. O domnişoară, Alina Elena Bercu, care studiază pianul la Weimar, în Germania, şi care este una dintre cele mai bune pianiste din ţară, a dăruit o pianină de concert Yamaha. aceasta înlesneşte desfăşurarea evenimentelor muzicale. Profesori de la Conservatorul din Bucureşti vin şi ţin destul de des concerte de pian sau alte instrumente.

De asemenea, aici se organizează diverse conferinţe, la care sunt invitaţi să vorbească oameni din parohie, pentru că printre ei sunt persoane titrate, cu studii înalte şi pot spune lucruri deosebite. Au fost conferinţe de artă, de sociologie, de geologie, istorie, religie, etc.

Parohia „Sfântul Nicolae“ din Câmpina, prin programul liturgic şi evenimentele culturale organizate, adună şi valorifică cele mai diverse talente ale oamenilor din comunitate. Bineînţeles, acest fapt se datorează mai ales părintelui Petru Moga, care este convins că o viaţă autentică religioasă poate şi trebuie să fie dublată de o intensă preocupare faţă de latura socială şi culturală.

„Construcţia bisericii nu a fost o ambiţie de-a mea sau un angajament personal“

Părinte Petru Moga, pentru a zidi frumoasa biserică din parohia pe care o păstoriţi, v-aţi bizuit pe biserica cea vie, formată din credincioşi. V-a fost greu să îi motivaţi pe oameni?

Motivarea a fost un proces, nu ceva care se produce instantaneu. A venit, mai întâi, din faptul că eram împreună la slujbe. În afară de această posibilitate - cu totul obişnuită, aş zice - de a sluji Sfânta Liturghie împreună cu credincioşii şi la sfârşitul slujbei de a-şi organiza lucrurile care urmează să se petreacă în zilele următoare, de lucru nu am avut ceva în plus.

Discutând nevoile noastre de moment cu toţi credincioşii, i-am făcut să se ataşeze de acest proiect. Construcţia bisericii nu a fost o ambiţie de-a mea sau un angajament personal, ci s-a născut din nevoia parohiei de a avea un spaţiu şi, astfel, întreaga parohie a susţinut construcţia bisericii. Atunci, Dumnezeu ne-a dat oameni care nu au fost din parohie, dar care au venit, cum a fost d-na arhitectă Livia Câlţia, care a făcut proiectul fără absolut nici un ban şi s-a implicat cu tot sufletul ca un ctitor adevărat. Dar şi ceilalţi, pentru care construcţia şi reuşita acestei biserici a devenit o problemă sufletească. Parohia a rămas, în continuare, în legătură cu toţi specialiştii care au fost implicaţi în această construcţie, într-o relaţie foarte frumoasă, de prietenie. Ei au rămas cu un sentiment de preţuire faţă de această parohie, faţă de slujbele care se fac aici, aşa cum noi i-am preţuit pe ei, ca specialişti, ca profesionişti.

Profesori şi medici, în curtea bisericii, cu lopata în mână

Cum este organizată parohia? Cum îi implicaţi pe enoriaşi în treburile parohiei?

Credincioşii din parohia noastră sunt foarte implicaţi în diferite activităţi. Chiar aş putea spune că, meritul meu - dacă există - constă numai în faptul că i-am îndemnat pe oamenii care au o anumită înzestrare şi disponibilitate să-şi pună cunoştinţele şi experienţa în slujba celorlalţi.

De pildă, oamenilor care vin aici, la biserică, le e drag să o ţină curată ca un pahar. Curăţenia se face prin voluntariat. Încet-încet, s-a constituit o echipă care se ocupă de curăţenie. Aceste persoane acceptă acest angajament. Vin lunea sau oricând este nevoie şi menţin biserica ori casa praznicală în condiţii deosebite.

Pe urmă, sunt persoane care ştiu şi le e drag să pună masa frumos. Ce-ar fi să împarţi coliva de la un hram sau de la o sărbătoare prin curte, pe hârtii? E cu totul altceva ca prinoasele să fie dispuse pe nişte mese şi să le găseşti aici după miruit. De asemenea, sunt persoane care se ocupă de frumuseţea curţii. Dar eu nu i-am căutat pe aceşti oameni, a fost o ofertă liberă, iar în timp, oamenii au văzut că le e dragă grădina şi s-au constituit ca echipă. Avem o doamnă care are mult bun gust pentru culoare şi formele peisagistice. Eu nu am educaţie estetică, dar mi-o formez şi eu, odată cu ridicarea ştachetei în viaţa parohială. Lucrurile funcţionează şi ne bucurăm unii de munca altora.

Tot aşa sunt bărbaţii care, dacă îi chemi, vin. Cum este în Ardeal „claca popii“. Sunt zile speciale, în care ne propunem anumite lucruri: un şanţ pentru drenaj, o muncă pentru împădurit zona proaspăt luată în primire, râpa din spatele grădinii, înspre Doftana etc. Să ştiţi că este o muncă dură pe care, dacă angajezi pe cineva, ţi-o fac în câteva săptămâni. Muncim împreună orele, cât e nevoie, iar la sfârşit luăm masa împreună. Şi aşa simţim şi mai mult bucuria aceasta de a trăi şi a munci împreună.

Nu ştiu dacă la o parohie din oraş s-ar putea organiza lucrurile în acest fel. Am încercat la un moment dat, în 1990, la Sinaia, unde eram preot II, să organizez o asemenea activitate. Nu a venit nimeni. Am muncit cu copiii mei ca să greblăm în curtea bisericii. Mi-am dat seama că e foarte greu într-un oraş ca Sinaia să faci aşa ceva. Dar aici, la Câmpina, solidaritatea nu e doar o vorbă.

Pentru unii, e aproape de necrezut că oameni care în viaţa lor obişnuită sunt profesori, medici, au fel şi fel de funcţii, muncesc aici ca unul, toţi la târnăcop, toţi la lopată. Aceşti bărbaţi rememorează cu plăcere când se întâlnesc zilele acelea de muncă, cum şi-ar aminti de armată.

De fapt, cred că „întâlnirile de muncă“ în folosul bisericii sunt atât de gustate şi pentru că sunt o biruinţă asupra obişnuinţelor lor de zi cu zi.

Parohia cu rugăciune neîncetată

Din câte am aflat, munca aceasta mai „dură“ este dublată şi de una mai „fină“ şi mă refer la grupul de rugăciune.

Într-adevăr, lucrurile nu pot ajunge să se facă aşa cum trebuie dacă nu există mai întâi reuşita religioasă. Spun nu pentru că dă bine sau pentru că eu sunt preot şi trebuie să o spun, ci, realmente, dacă parohia nu ar fi mai întâi în faţa sfântului altar şi oamenii nu ar dori să se spovedească şi să se împărtăşească, dacă nu ar accepta o predică provocatoare, care continuă predica de duminica trecută - nu doar lucruri pe care le repetăm an de an -, dacă oamenii nu ar dori şi nu ar accepta autoritatea duhovnicească a preotului, nu am putea ajunge la celelalte lucruri, care se petrec după Liturghie.

Cred că prin 1998 a apărut ca propunere ideea aceasta, de a face rugăciuni neîntrerupte pe parcursul săptămânii. Atunci ne-am gândit să facem un acatist zilnic, Acatistul Sfintei Treimi, Acatistul Bunei Vestiri şi Acatistul Sfântului Nicolae. Cu aceste acatiste citite în continuu, de grupe de voluntari, timp de un an, un an şi jumătate, şi mai ales în timpul şantierului din 2000, putem socoti că reuşita a fost religioasă, în primul rând.

Mai apoi, când s-a pus problema picturii, iarăşi ne-am adus aminte şi am reluat acest lanţ de rugăciune, ca să ne ajute Dumnezeu. Pictura este o mare investiţie şi nu e ca la lucrul de şantier, unde 30-40 de oameni puteau lucra zilnic aici, la îndreptat cuie, la ales material, la datul cărămizii, la pregătit mâncarea pentru meşteri, etc. La pictură nu mai sunt necesari atâţia oameni din parohie. De asemenea, donaţiile de care avem nevoie nu şi le mai permite oricine. Oamenii au vrut să facă ceva în plus şi atunci am reluat această rugăciune. Şi aşa, toţi oamenii se implică în ceva care nu este numai al profesorului care pictează, al maestrului Grigore Popescu, sau al ucenicilor. Unii pe alţii ne sprijinim şi, în felul acesta, reuşita nu este numai a preotului, nu este doar a arhitectului ori a pictorului, ci este de grup, a tuturor. Astfel, şi bucuria finală este a tuturor.

„Profesioniştii să fie lăsaţi să îşi spună cuvântul“

Se simte la biserica „Sfântul Nicolae“ din Câmpina o interesantă coeziune între activitate şi contemplaţie, între munca efectivă şi rugăciune. Ce credeţi că este mai important: lucrul funcţional sau lucrul frumos, duhovnicesc?

Păi, cam spre asta tindem: către lucrul frumos şi funcţional. Viaţa parohială se desfăşoară, dar ce minunat este ca ea să se desfăşoare, să fie a tuturor şi în acelaşi timp să se desfăşoare şi la un nivel estetic deosebit. Nu-i totuna, de exemplu, să aşezi pe tetrapoadele din biserică nişte cârpe obişnuite sau să pui nişte veşminte de borangic, care sunt autentice din punct de vedere al artei. Am ajuns să învăţăm lucrul acesta de la doamna arhitect şi ne place şi nouă, sesizăm şi noi că nu se mai potriveşte orice în biserică. Încercăm acum să folosim anumite veşminte lăcaşul de cult.

Dacă pictura este deosebită şi dacă pavimentul care se pune acum este de o anumită culoare, atunci nu mai poţi folosi orice fel de perdea sau de îmbrăcăminte pentru sfânta masă. Specialistul îşi spune cuvântul, iar preotul şi credincioşii ştiu să asculte şi învăţăm cu toţii, ne şlefuim.

Important este ca profesioniştii să fie lăsaţi să îşi spună cuvântul, să fie lăsaţi să te sfătuiască. Eu, ca persoană, ca preot, am învăţat să mă retrag din faţa profesioniştilor în anumite probleme şi să îi las pe ei să îşi spună cuvântul, pentru lauda Bisericii, pentru frumuseţea slujbei.

Desigur, acolo unde preotul trebuie să îşi spună cuvântul sunt ca un „tătar“ (râde), adică dur pentru disciplina şi acurateţea slujbei, pentru că acolo e domeniul unde eu trebuie să îmi spun cuvântul. Nu pot primi în biserică orice aduc oamenii, nici toate icoanele care se aduc la sfinţit. Poate s-au mai supărat oamenii, dar până la urmă au învăţat şi ştiu că părintele acesta e „mai aşa“... şi asta e foarte bine.

Nici nu suntem o parohie mare, datorită acestor exigenţe. Şi nici nu trebuie să fim o parohie mare, ci una vie, în care oamenii învaţă să se simtă apropiaţi unii de alţii, prin tot ceea ce fac.

Educaţi gustul pentru frumos, dar trebuie educat şi „gustul“ pentru viaţa duhovnicească. În ce activităţi aţi implicat credincioşii, în acest sens?

Sigur că este foarte importantă partea catehetică, de învăţătură. Pentru aceasta, am realizat aşa zise colocvii duhovniceşti cu grupuri de credincioşi care, de pildă, vin la vecernie sâmbătă seara. Noi facem totdeauna vecernie sâmbătă seara, ca pregătire pentru a doua zi, şi respect orele de vecernie, nu îmi programez cununii la ora respectivă. După vecernie, în mod obişnuit, putem să mai rămânem încă o oră, în care facem un fel de cateheză pe anumite teme. Este o cateheză sub formă colocvială. Am studiat cărţi din Noul Testament, cărţi de morală şi spiritualitate creştină. Lucrăm de fapt cu grupul oamenilor care vin la biserică, diferiţi ca vârstă şi pregătire. Nu avem o strădanie specială cu tinerii în acest moment. Relaţia cu tinerii e ceva încă nerezolvat.

Grădiniţa din curtea bisericii

Ne-aţi vorbit despre familia mai mare pe care o păstoriţi. Spuneţi-ne câte ceva şi despre familia preotului Petru Moga.

Familia preotului, într-o parohie care este foarte activă, nu poate fi „abonată“ la o viaţă comodă. Lucrul acesta îl pot înţelege preoţii şi mai ales familiile preoţilor. Soţia mea a fost învăţătoare, dar condiţiile de aici, de la Câmpina, i-au permis sau au obligat-o, cumva, să renunţe la vocaţia ei de învăţătoare şi să încerce varianta unei pedagogii la o vârstă mai joasă. Ea se ocupă de copilaşi în spaţiul pe care parohia l-a pus la dispoziţie, într-o grădiniţă alternativă, dar de stat. Pe copilaşi îi aduce la biserică de sărbători, în posturi la împărtăşit şi, astfel, grădiniţa este cumva sub adumbrirea bisericii. Copilaşii cresc în această curte mare, unde le-am creat condiţii deosebit de frumoase, cu locuri de joacă, privesc biserica, aud clopotele.

Apoi, să vă zic şi despre copiii mei cei mari. Eu am cinci copii ai mei: Mihaela, căsătorită în Germania la Tübingen, are un copilaş şi îl aşteaptă pe al doilea acum. Emilia a studiat şi a practicat pedagogie curativă în Elveţia şi îşi termină acum şi studiile la Cluj.

Ioan a făcut pedagogie curativă şi apoi teologie ortodoxă în cadrul Universităţii de Stat din München; acum îşi face doctoratul şi este asistent la această facultate, singura facultate de teologie de stat din Europa. Este primul român care a pătruns în corpul profesoral de aici. Ioan este şi preot; a fost hirotonit onorific pe seama parohiei noastre, dar slujeşte la capela ortodoxă de la München, la PS Sofian.

Mai am încă o fată, care a terminat psihologia şi acum este căsătorită şi mămică, îşi creşte copilaşul, aici, în Câmpina; şi încă o fetiţă care termină clasa a VIII-a. În afară de aceştia, mai am un copilaş, pe care îl cheamă Emanuel, fiind fiul nostru prin înfiere. L-am înfiat la 40 de zile, şi este un copil deosebit de înzestrat (n. r. - abia îşi reţine tremurul din voce).

Aceasta este familia noastră. Sunt deci bunic, dar şi tătic, cu un copilaş aşa de micuţ.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!