Fotografii: Mihnea Păduraru

Parohia Zăpodeni de Jos, punte între generații

Dumitru Manolache, 24 August 2018

Într-un timp atât de agitat, jefuit brutal de substanța identității divine a omului, lovit cu încrâncenare de teribile încercări și ispite, a rămâne în comuniune cu semenii, cu comunitatea în care te-ai născut, se transformă într-o uriașă provocare. Există însă în județul Vaslui o comunitate rurală în care puntea ce-i unește pe semeni, chiar dacă unii dintre ei au ajuns pe alte meridiane ale globului, o reprezintă legătura sufletească indestructibilă dintre cei în viață și cei plecați la Domnul. Este vorba de Parohia Zăpodeni de Jos, din Protopopiatul Vaslui, pe care am vizitat-o recent și unde cultul morților se păstrează din generație în generație.

„Nimic nu este mai tenace decât con­cepțiile referitoare la cultul morților, nimic nu se conservă cu mai mare consistență de-a lungul genera­țiilor ca obiceiurile funerare. Continuitatea este asigurată”, spunea în 1949 istoricul belgian Franz Cumont, membru de onoare, printre altele, al Academiei Române. În această continuitate se așază și legătura enoriașilor din parohia mai sus amintită cu pământul, cu rudele și cu semenii din satul în care s-au născut. Nicolae Iorga spunea și el că „suntem un popor care nu ne-am părăsit limba și mormintele înaintașilor” (...) și că „între cei vii și cei morți este un pod, o punte de legătură permanentă, nevăzută, pe care cei de aici trec la cei de dincolo și cei de dincolo coboară la cei de aici în ceremonialul cultului morților”.

Continuitate

Zăpodeni (nume ce provine de la cuvântul slavon „zapodia”, care înseamnă „ascunzătoare” sau „loc ascuns”) este un vechi sat răză­șesc, cu o continuitate istorică aproape neîntreruptă, așa cum o probează artefactele descoperite pe dealul satului, numit „Pe Țin­tirim”, care datează din epoca bronzului, sau cele din perioada medievală, până în zilele noastre.

În această comunitate, cinstirea celor dragi trecuți la Domnul s-a preschimbat astăzi într-un element de continuitate care asigură, paradoxal, cu speranță, un posibil viitor așezării, afectate, ca majoritatea localităților rurale de la noi, de un accelerat proces de îmbătrânire și o masivă migrație a tinerilor spre alte zări, în căutare de locuri de muncă.

Pe părintele paroh Ioan Huluba din Parohia Zăpodeni de Jos l-am găsit la biserică pregătin­du-se de o înmormântare. Sfinția sa slu­jește aici din 1985, continuând efortul altor vrednici preoți, precum Paul Potoroc sau Virgiliu Petrov, caracterizat de dăruire și dragoste față de enoriași și bună gospodărire a patrimoniului bisericii satului, care are hramul „Înălțarea Domnului”.

„Parohia noastră este înființată la 1 ianuarie 1929. Suntem în jur de 220 de familii, formate, în cea mai mare parte, din unul sau doi membri în vârstă. Avem foarte puțini copii, școala din parohie s-a desființat, la fel și cea din filia Ciofeni, puținii elevi existenți mergând la școala din centrul comunei, în timp ce tinerii au plecat fie spre orașele țării, fie în afara ei, dar toți țin o strânsă legătură cu satul”, ne mărturisește preacucernicia sa.

Cei rămași acasă, împreună cu preotul comunității, îi ajută pe cei în vârstă, le cumpără medicamente, îi transportă la medic, la spital. „Când au nevoie de ceva, mă sună, colaborăm, ne ajutăm. În ciuda masivelor plecări, parohia rămâne vie, în comparație cu altele din țară. Satul este unul de răzeși, care au fost gospodari în toate vremurile”, ne mai spune părintele Huluba.

Legenda lui Castroianu

Zona în care se află așezat satul se numește Drăgan, după numele probabil al unui moșier. Parohia are și o filie, Ciofeni, în care există o biserică de stejar, așezată pe tălpi de lemn și cu fundație de piatră, despre care se crede că ar fi ridicată la 1776. Ctitorii ei se numeau Petru și Maria Cazimir, oameni înstăriți, care au înzestrat-o cu 18 hectare de pământ.

„Urmașul acestor ctitori a fost Dumitru Castroianu, un copil crescut de un grec. Numele i se trage de la faptul că el servea la mese, zicându-i-se, pentru că era cel mai mic și mai sărac, «Castronel». După plecarea grecilor din Moldova, acest copil a rămas să aibă grijă de toată averea binefăcătorilor lui. După mulți ani, văzând că nu se mai întorc stăpânii acasă, s-ar fi gândit să desfacă și el o putină cu brânză care se afla în beci. Cu banii adunați de pe urma vânzării brânzei din toate vasele aflate acolo a făcut multe donații, printre care și la Biserica «Sfântul Nicolae» din Ciofeni. Se spune și că Biserica Adormirii Maicii Domnului din Vaslui tot din donațiile lui ar fi construită, el aflându-se pictat în acest locaș, la fel și un spital din Huși”, ne spune părintele.

Cultul morților

Ceea ce ne-a surprins însă în discuția cu părintele Ioan Huluba este relatarea sfinției sale referitoare la pietatea creștină deosebită pe care enoriașii, indiferent dacă sunt încă în comunitate sau plecați, o manifestă față de cei cu viața dincolo de mormânt.

„În această comunitate există un cult al morților foarte bine dezvoltat. Indiferent pe unde ar fi plecați tinerii noștri sau urmașii lor, țin legătura cu familiile rămase în sat, cu părinții, chiar dacă sunt îngropați în cimitir. Ei vin acasă ori de câte ori simt nevoia să facă pomeniri, slujiri ori milostenii. Acest fapt cred că este o temelie solidă pentru cultul mor­ților și pentru respectul celor care au plecat dintre noi. Din darurile lor se întreține și biserica. Eu comunic cu ei oriunde s-ar afla în lume, vorbim, ne întâlnim și ne ajutăm. Continuitatea noastră se asigură prin cultul morților în acest sat de răzeși, despre care se presupune că ar exista, cel puțin în memoria colectivă, de pe vremea lui Bogdan, urmașul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Faptul că oamenii au fost împroprietăriți în acele vremuri, că au fost gospodari dintotdeauna, genetic vorbind, a întipărit în firea lor sentimentul foarte dezvoltat al apar­tenenței la comunitatea în care s-au născut, față de pământul moștenit, de care nu se despart sub nici o formă. Poate și de aceea, din comunitate s-au ridicat oameni importanți, precum Theodor Dragu, mare profesor, inventator în domeniul căilor ferate și fondator al Societății Politehnice din București, oameni de cultură, medici, profesori sau rapsozi populari precum Garoafa Emilian din satul Portari, comuna Zăpodeni. Și chiar dacă au plecat prin lume, nu-și uită locul de baștină. De aceea eu slujesc aici cu bucurie, ca o împlinire, dar și ca o îndatorire față de acești oameni. Slujesc cu dra­goste multă, pe care o îm­păr­tășesc enoriașilor, care sunt foarte sensibili la chemarea Bisericii”, ne mai spune părintele.

Am plecat din parohia părintelui Huluba cu sentimentul unei întoarceri în timp, cu imaginea unui ceremonial de înmormântare înveșnicit într-o fotografie mai veche, dar și cu cuvintele lui Franz Cumont sunându-ne atât de liniștitor în minte: „Continuitatea este asigurată”...


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!