Memoria Bisericii
Patriarhul Justinian Marina şi monahismul în perioada comunistă

Patriarhul Justinian Marina şi monahismul în perioada comunistă

Adrian Nicolae Petcu, 09 Ianuarie 2010

Unul dintre capitolele importante ale activităţii patriarhului Justinian Marina (1948-1977) priveşte monahismul. Nu era o temă nouă între problemele cu care se confrunta Biserica Ortodoxă în perioada comunistă, ci una chiar prea mult discutată în perioada interbelică şi ale cărei neajunsuri fuseseră provocate şi generalizate încă din secolul al XIX-lea, sub influenţa curentului revoluţionar francez secularizant. Formarea şi consolidarea statului român modern au necesitat o reaşezare a instituţiei Bisericii în noul cadru politic. Însă, aceasta cunoscuse influenţa poate puţin păgubitoare a perioadei fanariote, atunci când, în cazul monahismului, mănăstirile închinate erau conduse de călugări greci, în majoritate proveniţi din spaţiul otoman. Prezenţa acestor greci a fost unul dintre motivele invocate de promotorii curentului revoluţionar francez, intelectuali şcoliţi la Paris, de menţinere în obscurantism a societăţii care revendica transformările modernităţii. Nu de puţine ori, unii politicieni liberali arătau că Biserica însăşi, căzută sub influenţa acestor greci, ar ţine pe loc reformele pe care societatea românească trebuia să le cunoască.

Din această privire, nu prea favorabilă Bisericii, cel mai mult de suferit a avut monahismul. Lovitura a fost dată în vremea domnitorului Alexandru I. Cuza, când, printr-o serie de acte normative, factorul politic îşi impunea actul decizional în conducerea Bisericii, iar mănăstirile închinate la locurile sfinte, dar şi multe altele neînchinate, aveau să fie lipsite de proprietăţile funciare. Lipsite de baza materială, majoritatea mănăstirilor s-au pustiit de vieţuitori, ajungând în părăsire, astfel încât la începutul sec. al XX-lea mai existau doar câteva care abia funcţionau.

Problema monahală în România a fost rediscutată din perioada interbelică, după ce statul român se întregise în graniţele sale, iar factorul politic era decis să abordeze toate palierele societăţii. S-au adus nenumărate soluţii, s-au ţinut dezbateri, s-au întocmit proiecte, unele aplicându-se în câteva episcopii ale Patriarhiei Române, dar Biserica a cerut permanent restituirea, cel puţin parţială, a fondului funciar, tocmai pentru a reface din mănăsti-rile considerate monumente cu o semnificaţie aparte în istoria Românilor. A început războiul, iar problema monahală a fost suspendată temporar, însă avea să fie redeschisă în vremea guvernării legionare, apoi antonesciene, factorul politic insistând pentru impunerea unul model monahal de organizare care să se aplice în mod unitar şi la nivel naţional.

După al Doilea Război Mondial, problema monahală avea să fie reluată, însă de acum factorul mobilizator îl reprezenta chiar Biserica. Iar acest lucru îl făcea în contextul modificării cadrului le-gislativ privitor la culte determinat de noul regim politic care se instalase după 6 martie 1945. Însă iniţiativa o va prelua regimul comunist, care nu făcea altceva decât să copieze proiectele discutate în perioada interbelică şi să le adapteze la noul tipar politic.

Un „popă de ţară“ la conducerea Bisericii

În acestă atmosferă politică, pentru Biserică total nefavorabilă, un rol important avea să-l joace patriarhul Justinian Marina. De la bun început, fostul preot Ion Marina din Râmnicu Vâlcea era văzut ca „popă de ţară“, cum îl numeau chiar unii din preoţi români cu greutate în mediul teologic, ca unul care venea la Bucureşti să ajungă cât mai sus în ierarhia ortodoxă. Acest calificativ, alături de altele, avea să fie preluat şi propagat la vremea aceea, fără a se cunoaşte însă acti-vitatea dusă de noul ierarh în folosul Bisericii. Cu prestigiul acumulat în experienţa de slujitor al Bisericii în perioada interbelică la Râmnicu Vâlcea, de lider al preoţimii oltene şi militant al Partidului Ţărănesc condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, în 1940, preotul Marina dorea să ocupe un post de episcop în Oltenia lui dragă. Nu a reuşit, cum de altfel s-a întâmplat şi la alegerile eparhiale din 1943. Prin urmare, în 1945, când avea să ajungă arhiereu vicar la Iaşi, intrarea lui în ierarhia ortodoxă era pe deplin justificată, dincolo de faptul că reuşise cu un sprijin politic din partea unui Gheorghiu-Dej, care devenise liderul Partidului Comunist din România. Astfel, arhiereul Justinian era văzut ca un „cal troian“ al comuniştilor în Biserică, mai ales că era vi-zibil susţinut să ajungă până în treapta de mitropolit al Moldovei, care, potrivit normativelor bisericeşti, reprezenta rolul de locţiitor de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Aceasta se pare că era părerea românilor în acea vreme, după cum raportau chiar şi diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti. Însă imaginea atitudinii statului sovietic faţă de Biserică, propagată în perioada interbelică, era atât de bine întipărită în minţile românilor, încât le venea greu să creadă că viitorul Bisericii ar putea fi altfel. Printre puţinii români care au înţeles că, totuşi, atitudinea statului sovietic faţă de Biserică se schimbase, a fost şi arhiereul Justinian Marina. Şi astfel el a fost determinat să continue activitatea în folosul Bisericii, având sprijin politic chiar din partea unui comunist cum era Gheorghiu-Dej. Cu toţi rivalii de care s-a lovit, unii susţinuţi chiar de alţi membri marcanţi ai Partidului Comunist, în iunie 1948, Justinian Marina ajungea cel de-al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Pentru autorităţile comuniste era un colaborator de nădejde, dar pentru duşmanii regimului era unul care ar fi urmat să ducă Biserica la pierzanie. Iar acest lucru era propagat chiar şi în Occident.

În 1949, doi preoţi români fugiţi din România ajungeau în Occident pentru a arăta că totuşi mai este cineva în Biserica Ortodoxă Română, care doreşte libertatea, distrugerea regimului comunist şi venirea în ţară a americanilor eliberatori, toate acestea fiind afirmate la Radio Londra. Mai mult, aceştia considerau că dacă Apusul nu va salva România de ciuma comunistă, atunci chiar şi Biserica poate fi distrusă, precum în Rusia, deoarece aceasta era condusă de un patriarh considerat „roşu“ şi supus Moscovei ca un „Sovrompatriarh“. Cel care făcea astfel de afirmaţii era preotul Florian Gâldău, fost slujitor al bisericii Domnniţa Bălaşa din Capitală. Al doilea, care va ajunge episcop al românilor din emigraţie cu sprijinul statului englez, era Victor Leu, fiul episcopului-martir Grigore Leu al Huşilor. Aceste acuzaţii la adresa patriarhului Justinian aveau să fie preluate şi propagate în mediul exilului românesc, cu reverberaţii până astăzi.

„Atitudinea sa prezentă este absolut incorectă“

Aceasta era imaginea patriarhului Justinian cunoscută tuturora. Totuşi, realitatea era alta. O realitate total inversă este cea redată de documentele epocii, mai ales de cele ale fostelor servicii de represiune, care ne-au fost mai mult accesibile spre cer-cetare. Chiar într-un document din 1949, întocmit de Direcţia Generală a Securităţii Poporului, se arată cum, „deşi lumea democratică pusese mari nădejdi în buna-credinţă a patriarhului Justinian, prin comportarea sa după alegerea ca patriarh a izbutit să dezamăgească pe toţi cei care l-au sprijinit. Ca arhiereu vicar şi apoi ca mitropolit, a fost pe linie democratică, schimbarea de front a făcut-o abia după alegerea sa ca patriarh. Atitudinea sa prezentă este absolut incorectă, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere material, jucând pe două tablouri“.

Aşa se spunea într-o sinteză informativă a Securităţii, iar aceste informaţii se confirmă în zeci şi sute de documente întocmite şi folosite de fostele organe de represiune.

Aceeaşi atitudine o avea patriarhul Justinian şi în problema monahală. Documentele Securităţii arată cum întâistătătorul român declanşase, chiar din 1949, o amplă politică de reorganizare a monahismului ortodox românesc. Potrivit acestor documente, dar şi altor surse de provenienţă bisericească, patriarhul începuse un proces de repopulare şi înduhovnicire a mănăstirilor moldave, prin mutarea unor călugări în frunte cu marele duhovnic Cleopa Ilie la mănăstirea Slatina, din judeţul Suceava, pe care autorităţile statului doreau să o transforme în spital. Noua comunitate monahală urma cu stricteţe un program de activitate după re-gula Sf. Teodor Studitul, la care aderau tot mai mult în special tineri monahi intelectuali. Iniţiativa patriarhului va lua amploare prin extinderea acestui fenomen la mai multe mănăstiri din nordul Moldovei, care trebuia să asculte de arhimandritul Cleopa Ilie. Acest proiect nu a funcţionat prea mult, deoarece, încă din 1952, Securitatea, care încerca să controleze informativ şi să anihileze orice fenomen de acest gen, a trecut la măsuri drastice prin percheziţii la mănăstirea Slatina şi reţinerea unor călugări, inclusiv a părintelui Cleopa. Astfel, fenomenul monahal de la Slatina era stopat. Însă patriarhul Justinian nu putea renunţa atât de uşor. Proiectul său de reorganizare a monahismului românesc era mai mare. Încă din 1948 el înfiinţase seminare monahale la Neamţ, pentru călugări, şi la Agapia, pentru călugăriţe. Scopul lui era de a forma cadre de elită în rândul monahilor, care să constituie armata de viitor a monahismului românesc. Pentru aceasta, la Neamţ adusese ca profesori mai ales pe arhiereii care îşi pierduseră posturile de vicari, în urma noilor acte normative bisericeşti impuse de autorităţile statului. Apoi, asigurând tot necesarul pentru buna funcţionare a acestor şcoli, în parte chiar cu sprijinul autorităţilor statului, le-a deschis, în speranţa formării a tot mai multe promoţii de monahi absolvenţi ai unui seminar teologic.

Părintele Cleopa, un factor extrem de preţios în planul de reorganizare a monahismului

Tot patriarhul Justinian şi-a îndreptat privirea către acei călugări care nu aveau studii gimnaziale, pentru aceştia organizând în unele mănăstiri acele şcoli monahale cu durată de doi ani. Însă poate cel mai mult şi inedit deopotrivă a susţinut Justinian ca monahii şi monahiile să urmeze Institutul Teologic de grad universitar şi chiar să susţină doctorate. Iar această iniţiativă a luat amploare, încât spre sfârşitul anilor â50 organele de represiune erau alarmate de participarea masivă a monahilor în aceste foruri de învăţământ teologic.

Un alt punct important din proiectul monahal al patriarhului Justinian a fost asigurarea unei baze materiale pentru mănăstiri. Cum acestea nu mai aveau şi nici nu putea spera la un fond funciar, patriarhul a trecut la organizarea unor ateliere meşteşugăreşti, numite cooperative, în care călugări şi călugăriţe, după îndeplinirea îndatoririlor monahale, lucrau la diferite produse finite care urmau să fie achiziţio-nate de autorităţile statului. Era astfel şi o replică la acuzaţiile frecvente venite din partea politicului: monahii erau văzuţi ca nişte paraziţi sau întreţinuţi ai societăţii. Astfel, prin proiectul patriarhului Justinian, în mănăstiri se aplica principiul „ora et labora“, care funcţiona cu succes şi în alte spaţii ale creştinismului.

Pentru proiectul său, Justinian şi-a creat cadrul legal prin adoptarea, în 1950, de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a unui re-gulament de funcţionare a mănăstirilor, ca parte a întregului codex de acte normative bisericeşti adoptate în perioada 1949-1952.

Tot Justinian s-a preocupat de reabilitarea unor construcţii bisericeşti monahale, în special biserici, pe care le-a redat cultului. Iar acolo unde nu a putut înfiinţa mănăstiri, a organizat fostele aşezăminte monahale fie ca azile pentru monahi sau monahii bătrâni/bătrâne, fie le-a amenajat ca spaţii pentru învăţământul teologic, cum au fost cel de la Curtea de Argeş, sau atelierele Institutului Biblic şi de Misiune, care se desfăşurau la Schitul Maicilor sau Mănăstirea Antim din capitală. Totul pentru ca statul să nu preia spaţiile fostelor mănăstiri ortodoxe.

Cu toate piedicile impuse de autorităţile statului, patriarhul Justinian a încercat să extindă tot mai mult fenomenul monahal promovat de arhimandritul Cleopa, care avea o ascendenţă morală şi duhovnicească mare în rândul monahilor români. Cu ajutorul acestuia, a numit ca stareţ pe Dosoftei Moraru şi a refăcut Mănăstirea Putna, a voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Apoi i-a încredinţat mai multe misiuni duhovniceşti, cu aprobarea organelor Ministerului de Interne, la mai multe mănăstiri din jurul capitalei, pentru ca ulterior, urmând modelul patriarhului, mitropolitul Vasile Lăzărescu de la Timişoara şi episcopul Andrei Magieru de la Arad să-l cheme pe părintele Cleopa să pună rânduială şi să încurajeze sufleteşte în mai multe mănăstiri din zona Banatului. Astfel că părintele Cleopa a reprezentat un factor extrem de preţios în planul de reorganizare a mo-nahismului, dovada fiind faptul că, de fiecare dată când acesta era arestat de Securitate sau de câte ori fugea în munţi, Justinian intervenea la puterea politică pentru reabilitarea lui.

Arbitrariul comunist şi atitudinea patriarhului

Dezvoltarea acestui fenomen monahal, mai ales sub influenţa părintelui Cleopa, mărirea considerabilă a numărului de monahi după al Doilea Război Mondial, dezvoltarea economică a aşezămintelor monahale, crearea unei elite monahale prin formarea în învăţământul de specialitate, toate acestea au atras atenţia organelor de Securitate. Încă din 1955, ministrul de interne Alexandru Drăghici întocmea pe mai multe pagini un referat în care trasa un tablou al situaţiei monahale, în care evidenţia comportamentul „duşmănos“ al celor care se rugau permanent în aşezămintele Bisericii. În finalul documentului, acesta propunea diminuarea drastică a numărului monahilor prin excluderea din monahism, interzicerea frecventării seminarelor şi a institutelor teologice, închiderea atelierelor meşteşugăreşti, anihilarea a tot ce presupunea perpetuarea şi extinderea fenomenului monahal. Însă, în 1956, a venit revoluţia de la Budapesta, iar propunerile ministrului de interne din acea vreme au fost amânate.

Rezolvarea chestiunii maghiare prin intervenţia brutală a sovieticilor a creat condiţiile începerii unei noi campanii ateiste de către moştenitorul regimului stalinist din Rusia: Nichita Hruşciov. Iar această iniţiativă a fost preluată de statul român, care în 1958 redeschidea chestiunea monahală. Presiunile la care a fost supusă conducerea Bisericii Ortodoxe Române pentru aplicarea propunerilor ministrului de interne nu au avut sorţi de izbândă, mai ales în faţa patriarhului Justinian, care într-o şedinţă a Sfântului Sinod al BOR, din decembrie 1958, refuza categoric să accepte vreun compromis în faţa reprezentantului guvernamental. Justinian era ferm pe poziţie, afirmând că este nevoie de o reformă în monahism, însă aceasta trebuie făcută de instituţiile bisericeşti, şi nu de statul care nu poate înţelege această problemă.

Din acest moment, statul a trecut de la presiuni la alte măsuri. A trecut la arestări masive, fiind vizaţi mai ales cei din jurul patriarhului, tocmai pentru a-l determina să cedeze. Au fost arestaţi preoţi, călugări, profesori de teologie, în loturi precum „Rugul Aprins“, „Viforâta“, „Ilarion Felea“, mulţi alţi slujitori ai Bisericii fiind consideraţi ca făcând parte dintr-o conspiraţie în frunte cu cel care trădase interesele regimului, anume patriarhul Justinian Marina. Cu toate acestea, patriarhul nu a cedat, conştient că, dacă se va lăsa înduplecat prin astfel de presiuni, vor rămâne urme adânci în viaţa Bisericii şi foarte greu vor mai putea fi reparate.

Cei din conducerea de partid şi de stat erau conştienţi că Justinian nu va ceda şi atunci au luat iniţiativa în totalitate, trecând la adoptarea în noiembrie 1959 a unui decret, cunoscut cu nr. 410, prin care toţi monahii până la vârsta de 55 de ani şi monahiile până la 50 de ani să nu mai intre în monahism, ci numai cei cu studii teologice şi cu aprobare guvernamentală. Mai grav pentru monahism era aplicarea retroactivă a acestui decret, ceea ce presupunea ca toţi cei aflaţi în mănăstiri şi care îndeplineau condiţiile actului normativ să fie excluşi imediat. A fost poate cea mai grea lovitură dată Bisericii de către regimul comunist.

Interesant este că, şi de această dată, patriarhul a încercat să aplice noua decizie politică printr-o atitudine care să folosească tot mai mult monahismului la care ţinea atât de mult. El a interpretat legea ca având un caracter temporar, încurajând călugării să nu plece din mănăstiri, deoarece se va reveni curând asupra deciziei politice. Apoi, patriarhul Justinian considera că cei care absolviseră şcolile monahale de doi ani, pe lângă cele teologice, nu sunt prevăzuţi în decret, deci pot rămâne în monahism. În al treilea rând, Justinian refuza să desfiinţeze mănăstirile pe care le considera mândria Bisericii, deoarece, motiva el, nu are ce mai arăta delegaţiilor bisericeşti venite din străinătate. Toate aceste refuzuri motivate de Justinian nu puteau fi acceptate de autorităţi, în special de Securitate, care urmărea pas cu pas tot ceea ce făcea întâistătătorul român.

Bilanţul prigoanei monahilor

Aşa se face că, potrivit unui bilanţ întocmit de Securitate în 1963, deci la patru ani de la adoptarea decretului de prigonire a monahilor, în eparhia condusă de patriarh rămăseseră în monahism cei 254 de călugări şi călugăriţe pe care autorităţile îi vizau pentru excludere. Iar mai grav era faptul că, la nivelul întregii Biserici Ortodoxe Române, şi datorită atitudinii manifestate de patriarh, în monahism mai rămăseseră doar 700 de călugări. Erau desigur cifre alarmante pentru autorităţile statului, care au încercat permanent, până în 1989, să menţină un prag cât mai diminuat al numărului de monahi ortodocşi români. În acelaşi timp, patriarhul căuta să readucă în monahism pe călugării care fuseseră obligaţi să iasă din mănăstiri, prin angajarea lor în diferite posturi cu atribuţii în jurul unor biserici-monumente istorice sau în diferite responsabilităţi bisericeşti.

Deopotrivă, au fost mulţi călugări excluşi, care şi-au continuat viaţa în lume, dar, încurajaţi de însuşi patriarhul Justinian, au respectat jurămintele depuse la intrarea în viaţa monahicească. Alături de readucerea unor monahi în aşezămintele monahale, Justinian chiar a reuşit redeschiderea unor mănăstiri pe care autorităţile le închiseseră. Cu răbdare şi cu mult tact în relaţia cu autorităţile statului, Justinian a reuşit ca, treptat, o parte din aşezămintele închise, pentru a nu confiscate, să fie date în grija bisericilor parohiale din apropiere, apoi să le redeschidă ca schituri ale unor mănăstiri mari, în care erau numiţi în posturi administrative monahii excluşi prin aplicarea decretului nr. 410.

A fost poate geniul patriarhului Justinian de a încerca atât reformarea, cât mai ales adaptarea monahismului ortodox la situaţia politică a României de după 1945. A încercat, în parte a reuşit, iar pentru dârzenia lui de a susţine monahismul pe principiile tradiţiei ortodoxe şi a canoanelor de multe ori a fost apreciat în nenumăratele vizite efectuate de delegaţii străine în România. Cu ocazia vizitei particulare în România, din noiembrie 1967, cardinalul Franz König, primatul Austriei, arăta că „Biserica Romano-Catolică din Austria se află într-o situaţie mai puţin bună decât cea a Bisericii Ortodoxe Române“. Erau desigur primele contacte dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romei, iar catolicii începeau să cunoască faptele patriarhului Justinian Marina.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!