Memoria Bisericii
Patriarhul Justinian Marina şi puterea politică la începutul regimului comunist (VI)

Patriarhul Justinian Marina şi puterea politică la începutul regimului comunist (VI)

Adrian Nicolae Petcu, 10 Aprilie 2017

Conflictul apărut între întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române şi conducerea de stat şi de partid i-a convins pe cei din Securitate că la 1948 Justinian Marina nu se dovedise persoana de încredere pentru regim, după cum aflăm dintr-un referat întocmit de Stănescu Heintz, şeful Serviciului Culte din Direcţia Generală a Securităţii Poporului: „Deşi lumea democratică pusese mari nădejdi în buna credinţă a Patriarhului Justinian, prin comportarea sa de după alegerea ca patriarh, a izbutit să dezamăgească pe toţi cei care l-au sprijinit. Ca arhiereu vicar şi apoi ca mitropolit, a fost pe linie democratică. Schimbarea de front a făcut-o abia după alegerea sa ca patriarh. Atitudinea sa prezentă este absolut incorectă, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere material, jucând pe două tablouri”. Mai mult decât atât, nu numai reprezentanţi ai conducerii comuniste manifestau această neîncredere, ci chiar şi clerici. De pildă, Valerian Zaharia, Episcopul Oradiei, avea să spună în anii 60: „Patriarhul Justinian este un duşman al comunismului. În 1945-1947, am avut prilejul să stau de vorbă cu el şi să-mi confirme acest lucru. Mă plimbam prin Parcul Patriarhiei şi el mi-a zis: «Nu trebuie sa ne avântăm prea mult în politică, pentru că comunismul va cădea şi eu nu vreau ca Biserica să cadă odată cu el. Biserica este veşnică şi trebuie să ţinem seama de acest lucru»”.

Salvarea călugărului Anania de către Patriarhul Justinian, după arestarea inopinată la ordinul mai-marilor din Securitate, i-a convins pe liderii de partid din grupul Luca-Pauker-Georgescu că persoana întâistătătorului român reprezintă o problemă ce trebuie eliminată. Aşa s-a ajuns la o alternativă pentru scaunul de patriarh. În vara anului 1949 deja se vorbea de ascensiunea în ierarhia Bisericii a arhimandritului Valerian Zaharia - funcţionar la Ministerul Cultelor şi stareţ la Mănăstirea Antim - chiar ca o alternativă la scaunul patriarhal. Pentru că manifesta un comportament politic agresiv în Biserică, mai ales ca autor al paginii religioase din ziarul „Universul”, în replică, Patriarhul Justinian a afirmat că mai degrabă îşi taie mâinile, decât să semneze pentru ca Zaharia să ajungă membru al Sfântului Sinod. În urma presiunilor exercitate de conducerea politică, în 1951 Zaharia a intrat în Sinod, ca Episcop al Oradiei, dar nu i s-a permis din partea Patriarhului Justinian să exercite influenţă asupra celorlalţi sinodali.

La puţin timp, oponenţii din partid şi din Securitate şi-au îndreptat privirile mai mult spre fostul contracandidat de la 1948, Arhiereul Emilian Antal, nepotul întâiului patriarh şi stareţ la Mănăstirea Cozia. Contactat de trimişi ai lui Vasile Luca şi de însuşi Emil Bodnăraş, Antal a acceptat planul de scoatere din scaun a Patriarhului Justinian, în scopul alegerii sale pentru scaunul patriarhal. Numai că debarcarea troicii de către Dej în iunie 1952 a condus inevitabil şi la înfrângerea lui Antal şi trimiterea lui definitivă la Mănăstirea Topliţa. Cu toate acestea, victoria Patriarhului Justinian nu a rămas nedecontată. Pentru a nu-i permite Patriarhului Justinian exercitarea unei influenţe crescânde asupra factorului politic, atunci Gheorghiu-Dej a ordonat o represiune în masă, în cadrul căreia foarte mulţi clerici ortodocşi au fost arestaţi, mai ales în celebra noapte a Adormirii Maicii Domnului a anului 1952. 


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!