Documentar
Patriarhul Nicodim în anii instaurării „democraţiei populare“ (1944-1948)

Patriarhul Nicodim în anii instaurării „democraţiei populare“ (1944-1948)

George Enache, 20 Februarie 2010

La 27 februarie 1948 trecea la cele veşnice al doilea patriarh al României, Nicodim Munteanu. Nu mai puţin de patru regimuri politice diferite (regimul de autoritate monarhică a lui Carol al II-lea, regimul naţional-legionar, dictatura antonesciană şi zorii totalitarismului comunist) au jalonat scurtul, dar dramaticul patriarhat al fiului de ţărani din Pipirigul Neamţului. Bătrânul bolnav şi înclinat mai mult spre cele cărturăreşti a trebuit să facă faţă unor provocări nemaiîntâlnite până atunci. Dintre toate, cea mai grea încercare a fost cea din ultimii ani de viaţă, când comuniştii atei îşi instaurau tot mai apăsat autoritatea asupra României, iar un om aproape muribund trebuia să facă faţă unei forţe copleşitoare.

În condiţiile istorice deosebit de dificile din anii ’40 ai secolului trecut, patriarhul Nicodim a încercat să ducă o politică de echilibru prin care, pe de-o parte, să evite intrarea în conflict a Bisericii cu Statul, iar, pe de altă parte, să menţină Biserica ca o entitate aparte, fără a deveni anexa unei alte instituţii. Această politică prudentă a patriarhului nu a fost pe placul multora şi, din această pricină, Nicodim a fost puţin simpatizat de contemporani. Însă, patriarhul Nicodim a îndurat cu răbdare toate presiunile şi a reuşit să-şi impună multe din punctele de vedere, izbutind să navigheze printre diversele tabere, bisericeşti şi politice, prin cultivarea în mod exemplar a imaginii unui patriarh aflat la vârsta senectuţii, vrednic de respect. Din acest motiv, toate încercările de a fi înlocuit sau tras „pe linie moartă“ au fost sortite eşecului.

Biserica după 23 august 1944

În perioada când în România s-au produs evenimentele de la 23 august 1944, Biserica Ortodoxă Română a simţit nevoia de a-şi preciza poziţia faţă de noua situaţie, prin telegramele trimise de patriarhul Nicodim regelui Mihai şi prim-ministrului Constantin Sănătescu la 24 august 1944, precum şi prin „Pastorala cu prilejul încheierii armistiţiului între România şi Marii Aliaţi din 23 august 1944“. În aceste mesaje era exprimată ideea că, pe viitor, societatea românească va fi mai democratică şi mai dreaptă, iar libertăţile cetăţeneşti vor fi protejate cu mai mare vigoare. Un astfel de mesaj, venit din partea unui cult religios, era foarte natural în acele condiţii istorice, când se punea acut problema alegerii între totalitarism şi democraţie, iar România tocmai alesese tabăra care afirma că unul dintre obiectivele majore ale sale este instaurarea valorilor democratice.

Din păcate, România a avut de-a face mai mult cu acel aliat (URSS) care afirmase că este de partea democraţiei doar din considerente tactice, în realitate dorind să exporte propriul model social-politic, de cea mai autentică extracţie totalitară. În pofida eforturilor şi jertfelor făcute pentru cauza Aliaţilor, România a fost considerată până la sfârşit ca un fost stat inamic, care trebuie curăţat de elementele vechiului regim pro-nazist. De acest lucru au avut grijă sovieticii, care afirmau prin reprezentanţii lor la Bucureşti că sprijină instaurarea unei autentice democraţii. Însă, modul sovieticilor de a înţelege democraţia era profund original.

Din acest motiv, perioada anilor 1944-1947 este una schizofrenică din punctul de vedere al discursului public. Comuniştii şi aliaţii lor, pe de-o parte, urmăreau să impună un regim totalitar, însă negau în discursuri acest lucru, în timp ce forţele anticomuniste ştiau foarte bine ce urmează să se întâmple, însă erau legate în acţiunile lor de neputinţa aliaţilor occidentali de a interveni în mod efectiv în România. Biserica Ortodoxă Română era la mijloc, iar ambele tabere se luptau pentru a o atrage de partea lor. Motivul? Influenţa uriaşă a Bisericii în rândurile maselor.

Dilemele unui patriarh

În aceste condiţii, când Biserica devenise o miză esenţială pentru partidele politice în lupta lor pentru putere, patriarhul Nicodim a continuat să ducă aceeaşi politică prudentă, echilibrată, încercând să evite alunecarea Bisericii în dispute politice care o puteau compromite. Acest lucru a nemulţumit pe aceia din Biserică care ar fi dorit o implicare activă în acţiuni cu caracter anticomunist, însă patriarhul Nicodim ştia foarte bine că Biserica Ortodoxă Română, prin antrenarea ei în acţiunile misionare de la răsărit de Nistru, era extrem de vulnerabilă în faţa unor autorităţi sovietice de ocupaţie care abia aşteptau să lovească fără milă. De altfel, la scurt timp după ce sovieticii reuşesc să impună primul guvern pro-comunist, cu Petru Groza prim-ministru, se adoptă măsuri de epurare sau pedepsire a persoanelor care, într-un fel sau altul, au sprijinit regimul Antonescu. Printre ei, urmau să fie foarte mulţi preoţi.

Însă, ca semn de „bunăvoinţă“ faţă de Biserică, în cadrul noului guvern a fost creat Ministerul Cultelor, având în frunte pe preotul-colaborator Constantin Burducea. Acesta avea o misiune clară: de a face tot posibilul să atragă de partea regimului clerul, utilizând deopotrivă ameninţările şi promisiunile. Patriarhul a fost prezent la investirea noului ministru, ocazie cu care i-a sugerat să nu facă ca alţi miniştri care „s-au amestecat în trebile ei (ale Bisericii) şi totdeauna au dat cu oiştea în gardul Bisericii, din care pricină a suferit şi căruţa statului şi ograda Bisericii“.

Două au fost motivele care l-au făcut pe Nicodim să accepte prezenţa la învestitura lui Burducea: faptul că regele însuşi îl numise pe Petru Groza ca prim-ministru, iar noul guvern promisese că proprietăţile bisericeşti nu vor intra sub incidenţa reformei agrare. Însă sentimentele sale reale faţă de noua situaţie politică din România se exprimaseră în chip evident în februarie 1945, când refuzase să ia parte la învestirea noului patriarh al Moscovei. În acel moment, conflictul dintre forţele democratice din România şi cele pro-comuniste ajunsese la apogeu, iar o deplasare a patriarhului român la Moscova ar fi dat un semnal care putea fi interpretat în favoarea forţelor pro-comuniste. Însă, în primele luni de guvernare Petru Groza se părea că se poate ajunge la un modus vivendi între Biserică şi noua putere politică, fapt care s-a exprimat prin dialogul avut între cele două părţi cu ocazia lucrărilor Sfântului Sinod din 30 iulie 1945, când s-au reglementat o serie de probleme patrimoniale, precum şi chestiunea epurărilor din cadrul Bisericii. A fost însă de ajuns declanşarea „grevei regale“ în august 1945, ca întreaga strategie a guvernului în ceea ce priveşte Biserica să se clatine. Numeroşi clerici credeau că atitudinea regelui va da în cele din urmă roade, iar guvernul Groza va fi în cele din urmă înlăturat. Din păcate, aliaţii occidentali au gândit altfel.

Preotul şi regele

În tot acest conflict, patriarhul a fost alături de regele Mihai, ca singura sursă legitimă de putere în acei ani. Regele a cunoscut foarte bine acest lucru şi, nu întâmplător, el l-a decorat pe patriarh, la 8 iulie 1945, cu Marea Cruce şi Cordonul ordinului „Serviciul Credincios“, distincţie superioară Marelui Cordon al Stelei României. Era un semn de recunoaştere, dar şi de încurajare de a continua lupta adresat unui om tot mai bătrân şi bolnav, care era obligat să petreacă tot mai multe perioade de repaus la Mănăstirea Neamţ şi care, personal, dorea să renunţe la povara arhieriei. Deja multe din treburile patriarhale fuseseră delegate altor persoane (episcopul Iosif Gafton, arhiereii Pavel Şerpe şi Atanasie Dincă), iar Nicodim se gândea că este posibilă o mişcare rapidă, prin care să fie adus pe scaunul patriarhal un vlădică tânăr, care să aibă mai multă energie în lupta cea grea care se prefigura. Însă, nici forţele pro-comuniste, care nu aveau deocamdată oameni în Biserică, nici opozanţii lor, care se temeau de amestecul guvernului în alegeri, nu credeau că este momentul oportun pentru alegeri de patriarh. Din acest motiv, PF Nicodim a făcut eforturi supraomeneşti pentru a reprezenta în continuare Biserica şi a o apăra de intruziuni.

Atitudinea „necorespunzătoare“ a patriarhului faţă de forţele pro-comuniste a avut drept efect o amplă campanie de denigrare, prin care bătrânul vlădică era acuzat de conduită imorală. Mai mult, ministrul Burducea a recurs la un şantaj, trimiţând un inspector general la Culte, însoţit de un expert contabil, la preotul Maxim, nepot al patriarhului, de la Biserica Buzeşti din Bucureşti, unde ar fi constatat nereguli în gestiunea parohiei. Scandalul, care urma să fie făcut public, ar fi afectat grav poziţia patriarhului, care ar fi trebuit să demisioneze. De altfel, acest scenariu a fost aplicat cu succes în cazul mitropolitului Moldovei, Irineu Mihălcescu. Miza principală era ca Nicodim să participe la un congres al preoţilor, gândit de guvern pentru a contracara efectele grevei regale.

Între Roma şi Moscova

Având în vedere situaţia politică şi bisericească tot mai complicată, patriarhul Nicodim a participat în cele din urmă la Congres, unde a ţinut doar un discurs formal în cadrul deschiderii, fără a mai lua parte la restul lucrărilor, fapt care a micşorat considerabil impactul scontat asupra clerului. Mai mult, în luna ianuarie 1946 a avut loc un eveniment care a fost intens comentat de opinia publică. E vorba de un dejun diplomatic oferit de nunţiul papal, monseniorul Andrea Cassulo, la care a luat parte şi patriarhul Nicodim: „În cadrul acestui dejun diplomatic, se spune în presa vremii, s-a produs interesanta manifestare a schimbului de saluturi între cele două Biserici. Este pentru prima oară când Sfântul Părinte se adresează direct şefului Bisericii Ortodoxe Române, dând un conţinut de luptă comună frăţiei între conducătorii spirituali ai dreptcredincioşilor din două mari Biserici ale lumii“. Contactele dintre cele două părţi au continuat, sugerând multora ideea unei alianţe a celor două Biserici îndreptată împotriva comunismului. Din păcate, conflictele istorice au împiedicat acest proiect.

Chiar dacă totul s-a stins în faşă, zvonurile legate de acest subiect i-au făcut pe liderii comunişti să insiste cu şi mai multă forţă pe lângă patriarhul Nicodim pentru ca acesta să efectueze o vizită la Moscova. Cum „greva regală“ se rezolvase în favoarea lor, iar alegerile, programate în noiembrie 1946, se apropiau, comuniştii insistau ca această vizită să aibă loc cu orice preţ, pentru ca să poată fi utilizată drept instrument în lupta electorală. Ştiind prea bine acest lucru, patriarhul Nicodim a amânat cât a putut deplasarea, invocând motive de sănătate. Guvernul a răspuns printr-un proiect de lege de pensionare a clerului prin care Sinodul Bisericii Ortodoxe era practic decapitat. În aceste condiţii, s-a considerat că este mai bine ca patriarhul să facă totuşi deplasarea, deşi sănătatea îi era în continuare şubredă.

În jurul acestei vizite, care a avut loc în luna octombrie 1946, a existat o agitaţie imensă din partea oamenilor politici, dar şi a celor din Biserică interesaţi de succesiunea patriarhală. A fost o adevărată luptă cine să facă parte din delegaţie, deoarece se credea, în mod eronat, că patriarhul Moscovei va avea un cuvânt de spus în alegerile din România. Cinic, un aspirant la demnitatea patriarhală se exprima astfel: „Oricum, sănătos nu mai vine patriarhul de la Moscova. Poate vine cu picioarele înainte“. Cu alte cuvinte, date fiind boala şi bătrâneţea lui, Nicodim nu va rezista drumului lung, fiind posibil ca de le Moscova să revină altcineva în postură de patriarh.

Nicodim a rezistat însă cu succes la toate eforturile, comportându-se demn în vizita de la Moscova, stârnind nemulţumirea agenţilor comunişti din delegaţie. Dacă vizita propriu-zisă nu a avut efecte concrete, în ţară, guvernul Groza a făcut tot posibilul să o exploateze din punct de vedere electoral. Demnitarii comunişti l-au însoţit pe patriarh la plecare şi l-au întâmpinat la sosire, după cum era procedura în perioada interbelică, ca un semn că nimic nu s-a schimbat în relaţiile Stat-Biserică. Mai mult, chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej a ieşit personal şi a mulţumit patriarhului pentru că a acceptat să plece la Moscova, dând în acelaşi timp asigurări că forţele comuniste nu intenţionează să impună ateismul în societatea românească: „Nici vorbă nu poate fi de despărţirea Bisericii de Stat“, spunea liderul comunist.

1947 - asaltul comunist asupra organismelor bisericeşti

Evident, nimeni nu credea aceste lucruri, comuniştii fiind obligaţi în cele din urmă să recurgă la fraudă pentru a câştiga. Însă, deşi fraudate, rezultatul alegerilor a fost recunoscut de comunitatea internaţională, iar comuniştii, odată legitimaţi formal la putere, au trecut fără menajamente la comunizarea deplină a României.

Printre obiective, şi controlul asupra cultelor. În cazul Bisericii Ortodoxe acesta s-a realizat prin două legi, 166 şi 167 din mai 1947.

Prin articolul 2 al legii 167 se modifica articolul 9 din legea din 1925, care prevedea doar că adunările bisericeşti se formează prin votul tuturor credincioşilor, bărbaţi majori, din parohie. Conform noii legi, „locurile rămase vacante prin deces, prin strămutarea domiciliului sau reşedinţei în afara eparhiei, prin lipsă nemotivată de la două sesiuni consecutive, prin demisii, prin condamnări de drept comun se vor constata şi completa de o comisie care va funcţiona la fiecare eparhie. Persoana propusă de comisie va trebui să aibă agrementul motivat al Ministerului Cultelor“.

Articolul 3 completa lista mirenilor membri de drept în colegiile electorale. Alături de cei deja menţionaţi în legea din 1925 se adăugau acum vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, miniştrii secretari de stat şi subsecretari de stat, prezenţi în toate cazurile. În plus, la alegerea episcopilor urmau să fie prezenţi toţi membri Adunării Deputaţilor, bărbaţi ortodocşi, aleşi în eparhia respectivă, iar în cazul mitropoliţilor deputaţii bărbaţi ortodocşi din circumscripţia întreagă a mitropoliei respective. Motivaţia dată adoptării acestei măsuri era că cel puţin o perioadă nu se puteau organiza alegeri generale pentru adunările bisericeşti, de fapt era o cale de a se introduce în adunările bisericeşti oameni ai regimului.

Proiectul legii 166 prevedea punerea în retragere automat a chiriarhilor care împlineau 70 de ani. Conform articolului 8 se stipula că „chiriarhii vor putea fi menţinuţi în funcţiune şi peste vârsta de 70 de ani printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri, dat pe baza propunerii Ministerului Cultelor“. Aceste prevederi ridicau mari probleme legislatorului, deoarece introducea un drept de dispoziţie în treburile interne ale Bisericii, ceea ce era în contradicţie flagrantă cu Constituţia şi cu Legea şi Statutul de organizare al BOR din 1925.

Pentru a respecta formal prevederile legale, proiectul a fost înaintat spre avizare Sfântului Sinod. Înţelegând foarte bine consecinţele acestor legi pentru Biserică, Nicodim s-a opus din răsputeri adoptării lor, fapt care reiese limpede dintr-o scrisoare adresată regelui Mihai în martie 1947: „Pensionarea ierarhilor nu există absolut în nici o ţară din lume. Nicăieri nu se pensionează ierarhii şi pentru nici un fel de pricini. În caz de boală ori de invaliditate de orice gen, chiriarhilor li se dau pretutindeni arhierei-vicari, aşa cum există şi în tradiţia şi legiuirile noastre româneşti… Această lege nu este îngăduită nici de Constituţia Bisericii (de canoane), nici de Constituţia Regatului României. Pe episcopi, după aceste două legi fundamentale, nu-i scoate nimeni din scaunul lor, nici moartea. Nici Dumnezeu, căci episcopii se înmormântează pe scaunul lor, şi aşa se aşează în mormânt, şezând pe scaunul lor… O asemenea lege va batjocori Biserica noastră, România şi însuşi guvernul“.

În faţa acestei opoziţii, guvernul a purces să facă ce ştia mai bine: presiuni, şantaj, campanii denigratoare, prin care au fost loviţi o serie de ierarhi. În cele din urmă, legile au fost adoptate, cu unele modificări, dar scopul guvernului, de a penetra structurile de decizie a Bisericii, a fost atins.

Sensul unei vieţi

Presiunile uriaşe la care a fost supus patriarhul i-au agravat boala, în iunie fiind la un pas de moarte. Epuizat, el îşi înainta demisia regelui, pe 3 octombrie 1947, pe care acesta o respingea, scriindu-i: „Prezenţa Înalt Prea Sfinţiei Voastre în fruntea Bisericii este de cel mai mare folos, astfel că socotesc că este bine să rămâneţi Patriarhul României pentru binele şi bucuria tuturor“. Bătrânul Nicodim accepta să-şi ducă crucea până la capăt şi să rămână în fruntea Bisericii ca un simbol. Pentru că starea lui de sănătate se agrava, a fost adus de la Neamţ la Bucureşti. Din palatul patriarhal a aflat la sfârşitul lui decembrie 1947 vestea abdicării regelui. Atunci bătrânul patriarh a rostit: „Dacă a plecat el, eu nu mai am nici un rost“.

Nu va mai trece mult timp şi tristul eveniment al morţii patriarhului se va petrece vineri, 27 februarie 1948, la ora 17:45. Lovitura fatală a constituit-o o pneumonie pe care a contactat-o în ultima sa deplasare, făcută la Curtea de Argeş, în încercarea disperată de a arăta că este activ. Înmormântarea patriarhului Nicodim a avut loc în data de 4 martie. Doar Patriarhia Ecumenică şi Bisericile Ortodoxă Rusă şi Bulgară şi-au trimis reprezentanţi la eveniment, cel mai înalt în rang fiind trimisul Moscovei, arhiepiscopul de Praga, IPS Elefterie. În schimb, a participat o impunătoare delegaţie de oameni politici, a căror listă merită să fie amintită: Constantin Parhon, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec şi Ioan Niculi, membri ai Înaltului prezidiu al Republicii Populare Române, prim-ministrul Petru Groza şi miniştrii Traian Săvulescu, Gh. Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Tudor Ionescu, Emil Bodnăraş, Octav Livizeanu, Stanciu Stoian, Romulus Zăroni, Teodor Iordăchescu, Florica Bagdasar şi alţi demnitari ai statului. Fotografiile din timpul ceremoniilor sunt o raritate pentru lumea comunistă, înfăţişând pe reprezentaţii puterii „democrat populare“ stând şi ascultând în catedrala patriarhală slujba de îngropăciune a patriarhului Nicodim, cu lumânări aprinse în mână. Era de fapt o nouă ocazie de a nega persecuţiile religioase care începeau să se manifeste cu forţă.

Însă, chiar dacă demnitarii au fost ipocriţi, discursurile funebre au conţinut aprecieri pe care patriarhul Nicodim le merita pe deplin. Chiar şi inamicii au trebuit să recunoască valoarea celui care „a fost şi a rămas, în toată lunga lui viaţă, un ţăran şi un călugăr“.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!