Cultură
Pe cine mai interesează colecţiile şi patrimoniul cultural?

Pe cine mai interesează colecţiile şi patrimoniul cultural?

Raluca Brodner, 04 Februarie 2010

Şi în acest an, Muzeul Ţăranului Român (MŢR) continuă să fie gazda dezbaterilor publice organizate lunar şi cunoscute publicului larg sub titulatura de „Conferinţele de la Şosea“. Miercuri, 3 februarie 2010, a venit rândul colecţiilor şi al patrimoniului cultural să treacă prin malaxorul dezbaterilor de la Clubul Ţăranului, prezidate de etnologii Carmen Mihalache şi Maria Mateoniu şi moderate de Vintilă Mihăilescu, antropolog, director al MŢR.

Auzim tot mai des în ultima vreme sintagme precum „patrimoniu local în context european“, „conservarea patrimoniului cultural local“, „valori ale patrimoniului cultural local“.

Cu toate acestea, prea puţini dintre cei care le folosesc au cuprinderea fenomenului, care este unul vast şi comportă foarte multe nuanţe. Însăşi specialiştii noştri recunosc că încă nu stăpânesc foarte bine domeniul „patrimoniului“ şi al „muzeelor locale“ şi că mai au multe de învăţat de la colegii din celelalte state europene.

Până la conturarea unei imagini clare pentru toată lumea, este salutară iniţiativa unei echipe de cercetători de la MTR, care, în 2008, a iniţiat un proiect - „Patrimoniu şi identitate locală. Identificarea şi promovarea unor colecţii săteşti din România“.

În urma acestuia, specialiştii au vizitat, în total, 14 colecţii (deţinătoare a cel puţin unei componente etnografice), din judeţele Bihor, Bistriţa Năsăud, Constanţa, Hunedoara, Harghita, Galaţi, Maramureş, Olt, Sibiu şi Vrancea.

Spaţii culturale vii

Dacă înainte de 1989 existau mici muzee etnografice, fără mari pretenţii, sau colţuri muzeistice în şcoli, cămine culturale, după revoluţie au început să apară în tot mai multe localităţi, unele plasate în afara circuitului turistic, colecţii de obiecte de interes etnografic. Multe dintre acestea sunt foarte bogate, nişte mici case-muzeu, sau puncte muzeale particulare, în care locatarii trăiesc printre obiectele de patrimoniu. De reţinut că toate aceste colecţii sunt opera unor persoane fără pregătire specializată, dar entuziaste şi dornice să-şi recupereze zestrea culturală personală.

„Preocupările acestor oameni pentru recuperarea şi păstrarea unor bunuri culturale şi semnificative au tot felul de justificări şi motivaţii şi, de la caz la caz, ele sunt fie raportări la o zestre personală sau moştenire culturală, în sensul asumării unui rol activ în păs-trarea acesteia, fie manifestări ale unui anumit grad de civilizaţie - ca membru al unei anumite comunităţi, conştient de prestigiul acesteia şi identitatea specifice“, remarcă etnologul Carmen Mihalache, coordonatoarea proiectului.

Indiferent de motivaţie, gestul acestor oameni este unul recuperator. Aşa cum au putut, au creat nişte spaţii culturale foarte vii, unicat.

Din păcate, aceste iniţiative nu se bucură nici de susţinere din partea autorităţilor locale, nici de sprijin de specialitate dezinteresat şi care să le ofere consultanţă în vederea conservării, protejării, înregistrării şi valorificării colecţiilor. Nu beneficiază nici de protecţie instituţională, prezenţa lor nu este luată în calcul de nici o politică culturală, iar statutul colecţionarilor din punctul de vedere legislativ este incert.

Un model de bună practică în domeniul patrimoniului cultural

„Prin proiectul din 2008, ne-am propus să căutăm astfel de colecţii din satele româneşti, să le studiem şi să-i sprijinim cu mijloacele proprii unui instituţii mari culturale, cum este Muzeul Ţăranului Român, oferindu-le consultanţă de specialitate, vizibilitate şi câteva opţiuni pentru viitor în cunoştinţă de cauză - să încerce să se profesionalizeze, fără să-şi piardă originalitatea care îi face unici. În perspectiva în care ei ar opta să se profesionalizeze, ar putea deveni operatori culturali cu statut privat. Răspunsul lor a fost pozitiv. Astfel, am reuşit prin acest proiect să facem cunoscută această categorie de beneficiari, cărora nu li s-au oferit programe culturale coerente, la nivel de politică culturală naţională, şi să demonstrăm că ceea ce am făcut noi poate deveni chiar un model de bună practică în domeniul patrimoniului cultural“, a adăugat etnologul Carmen Mihalache.

În 2009, echipa cercetătorilor inimoşi de la Muzeul Ţăranului şi-a continuat munca pe teren, cu vizitarea altor şase colecţii. Obiectivul a fost acela de a monitoriza colecţiile etnografice, în vederea constituirii unei bănci de date şi, totodată, formarea profesională a colecţionarilor şi implicarea acestora în gestionarea şi promovarea patrimoniului local, ca operatori culturali privaţi.

La finalul celor doi ani de proiect, s-a ajuns la concluzia constituirii unei reţele naţionale a colecţionarilor, care să-i ajute în demersurile lor. Această reţea va deveni funcţională încă din acest an.

Muzeul-unicat al lui Kéri Gáspar din Galoşpetru

Într-o succintă prezentare, etnologul Maria Mateoniu a prezentat povestea unui colecţionar intelectual din judeţul Bihor, pe care l-a descoperit, în aprilie 2008, ca urmare a unei deplasări pe teren:

„Într-un sat ca oricare altul, şi totuşi diferit, un intelectual pasionat de etnografie şi istorie hotărăşte să-şi înfiinţeze propriul muzeu. Aşa apărea în 2002, la Galoşpetru, în judeţul Bihor, primul şi unicul muzeu particular de pe Valea Ierului.

Kéri Gáspar. Personajul aventurii noastre este de profesie medic stomatolog, fost consilier municipal în oraşul Săcuieni. Atât el cât şi soţia sunt de etnie maghiară.

Doctorul, protestant, fidel credinţei sale pe care o practică cu asiduitate, soţia sa, catolică, nepracticantă.

Satul Galoşpetru, cu o populaţie majoritară de etnici maghiari, este situat la aproximativ 15 km de Săcuieni şi 55 km nord de Oradea. Este locul în care Kéri Gáspar s-a născut şi în care mai trăiesc rudele şi tatăl său. Creează muzeul în casa bunicilor, moştenire de la mama şi mătuşa sa, şi îşi propune să refacă gospodăria aşa cum a fost iniţial - o gospodărie aparţinând unei familii mixte de ţărani unguri mijlocaşi. De la bunici, doctorul moşteneşte casa, restul acareturilor, precum şi cea mai mare parte a obiectelor, fiind cumpărate pe parcurs. Pentru o reconstituire cât mai exactă a casei, imaginea copilăriei sale reface cu minuţie acoperişul, porţile şi fântâna cu cumpănă. La Sălacea, localitate învecinată, descoperă câteva acareturi vechi - grajd, şură, coteţ de porci, pe care le cumpără şi le aduce la Galoşpetru.

Reconstituirea este realizată cu atenţie pentru cele mai mici detalii, Kéri Gáspar fiind preocupat de autenticitate, de fidelitate pentru ceea ce a fost. Avem de-a face cu o reconstituire, totodată creaţie personală, cu memoria ca mijloc de întemeiere.

Casa-muzeu conţine trei încăperi principale – camera protestantă, cea de la drum, îl reprezintă pe bunicul; bucătăria este camera de mijloc şi camera catolică, cea a bunicii.

Colecţia sa este foarte bogată.

Motivul pentru care Kéri Gáspar se decide să realizeze muzeul este mai întâi de toate dorinţa de a reda prin obiecte şi imagini propria istorie de familie. Prin obiectele expuse, prin repartizarea lor între camera protestantă şi camera catolică, este ilustrată viaţa tihnită, rânduită a bunicilor săi. Dar există şi aspecte tragice ale vieţii de familie. Acestea, chiar dacă nu sunt simbolizate prin obiecte, sunt povestite de colecţionar, tocmai pentru a-şi motiva demersul muzeografic. Unchiul său, ucis de comunişti în 1959, pe motiv că ar fi susţinut revoluţia din Ungaria, şi familia acestuia deportată în Bărăgan i-au marcat copilăria. De la unchi, doctorul moşteneşte cărţile de istorie şi de religie, care îl vor ajuta, aşa cum pretinde, să înveţe adevărata istorie, cea netrucată de manualele de la şcoală. Muzeul este calea prin colecţionarul accede la memoria colectivă şi la istoria locală, la identitatea regională. Muzeul de la Galoşpetru reprezintă nu numai o punere în scenă a unei istorii de familie, transmisă prin recurs la memorie, dar şi o materializare a elementelor specifice acestor zone, a legăturii comunităţii cu un teritoriu marcat simbolic.“


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!