Pe vremuri, pe Copou, la aer curat

Ion Mitican, 06 Iunie 2007

Vara, când soarele încingea pietrele caldarâmului şi aerul învăpăiat înăduşea sufletele ieşenilor, dealul Copoului era locul cu mare chemare, iar plimbarea pe lângă viile umbrite de uriaşi peri sântileşti, printre pajişti şi grădini înmiresmate de crini şi trandafiri pentru dulceaţă, aducea o adâncă şi nespusă încântare. De aceea, la vremea când varga ceasurilor solare din pereţii caselor străbunicilor arăta vremea toacei, tinerii târgului, prinşi de „dorul de ducă“, urcau în trăsuri, caleşti, daradaice, baloane sau droşte muscăleşti, ieşeau din ogrăzi şi intrau în şuvoiul de roţi ce curgea dinspre Curtea Domnească şi până în marginea Breazului.

Despre plimbările acelea petrecute în devălmăşie şi bună cuviinţă - până spre cel de-al Doilea război Mondial - s-au scris multe pagini. O şugubeaţă evocare a lăsat istoriei Alecu Russo, care a descris Iaşii şi locuitorii lui în 1840: „Dar când soarele se apleacă la orizont, când un aer mai răcoros urmează zădufului zilei, când unii băcani, nu atât din filantropie, cât pentru ca să-şi cruţe marfa scoasă la vedere, stropesc pe dinaintea uşilor, atunci Iaşii îşi schimbă găteala. Zgomotele, glasurile se alină încet-încet, ori sunt acoperite de duruitul necontenit şi nedesluşit a două şiraguri lungi de trăsuri, care se salută, se anină şi se încurcă. Iese târgul la Copou, ca să ia aer şi s-asculte muzica“.

Copoul era locul de întâlnire al întregului Iaşi

Caleştile, caretele, cupeurile bogate cu duduci şi duducuţe în rochii înfoiate cu umerii bufanţi şi poalele largi, „cloche“, erau însoţite de vizitii în fracuri de culori deschise, albastre ca seninul cerului şi încărcate de broderii din fir aurit, pe sub care se zăreau veste de mătase vărgată, albastră şi galbenă, pantaloni până sub genunchi şi ciorapi albi. Purtau înalte pălării gibus negre, cu pamblici aurii, părăsite de stăpânii purtători ai cilindrului negru, moderat, şi ai redingotelor europene, colorate albastru sau verde, sugrumate la talie cu nasturi din aur sau monturi cu pietre preţioase.

Trăsurile acestea trase de cai de rasă, unele scumpe cât o moşie, ce urcau, seara, pompoase, de-a lungul Podului Verde (cum se numea pe vremuri bulevardul Copoului) se plimbau pe aleile laterale plantate din voinţa lui Grigore Ghica sau pe iarba tăpşanului, oprindu-se în şir pentru taifasuri vesele şi schimburi de cancanuri delicioase.

Potrivit aceluiaşi cronicar, Alecu Russo, „Copoul este teatrul unde tânărul debutează în lume sentimental, culcat într-o elegantă caleaşcă, cu obişnuita ţigară în vârful buzelor, cu mâna sprijinită alene pe bastonaşul elegant şi arătând trăsurilor care se încrucişează cel întâi pantalon al său, croit de d. Ortgier, croitor de Paris, pălăria vieneză de la Mecouli et Comp, ori de la fraţii Bogus aşa-zise pălării venite de la Paris, după anume comandă. Copoul mai este arena în care cucoanele noastre mari şi mici, tinere şi bătrâne, urâte ori frumoase, se întrec în strălucirea toaletelor. În sfârşit e Tuileriile, Câmpiile Elisee, pădurea Bouloniei! Ce de-a mai toalete proaspete, ce de-a feţe gingaşe, ce de-a mai femei graţioase, ce de-a cochete şi câtă caricatură, Doamne sfinte!“ („Iaşii şi locuitorii săi în 1840“).

Nu neglija subiectul nici Mihail Kogălniceanu, înfăţişând şi el pitorescul Copoului din vremea tinereţii sale (1844-1849): „La această frumoasă primblare, precum nu este încă pe faţa pământului în minutul ce v-o descriu, înalta aristocraţie a Moldovei, boieri de baştină veche sau nouă, voinicii noştri ofiţeri, damele noastre cele mai elegante, cuconaşii instanţelor administrative, giudecătoreşti şi bisericeşti, măicuţele în concedie, tinerii începători ai Academiei câţi să mai află, floarea patriei rămasă de douăzeci de ani tot floare, loretele logofătului A., a vornicului V., a postelnicului S. şi a comisului D., clasă de dame neapărată într-un oraş civilizat, clasă care, slavă libertăţii de importaţie, din zi în zi se măreşte, parte din Paris, parte şi din Colomeea, toate aceste stări a mult treptăluitei noastre societăţi au obicei de a ieşi de la patru sau cinci ceasuri după-amiază în lungi şiruri de carete de Viena, moda 1849, de butce din vremea lui Ipsilanti (domnitorul C. Ipsilanti 1799-1801), de droşte lipoveneşti, de daradaice, gabriolete (trăsuri pe două roţi) de la Rădăuţi; trec pe Uliţa Mare, înghiţind nouri de colb şi ajungând la bariera oraşului, aruncând o ochire asupra obeliscului Grădinii Publice, ies la Copou. Unii, atuncea cei mai puţini, să scoboară, călcând iarba roasă de vite şi ciolanele cailor morţi ai Poştei; alţii preferă a petrece vremea în trăsură, picior peste picior, lăsând alte dobitoace să facă mişcare pentru dânşii.

Primblarea şi observaţiile ţin până când înnoptează, până când tunul colibelor milităreşti, numite lagăr, face bum-bum. Atunce, toate trăsurile, baloanele, butcele, caretele, brişcele, droşcele, daradaicele în două şiruri intră în oraş şi, trecând pe Uliţa Mare, Alfa şi Omega a Iaşilor, ca prin o lungă arteră, se răspândesc în dreapta şi în stânga, intrând în uliţele lăturaşe.“ („Tainile inimei“)

I se zicea „Podul Verde“

Podit la început cu loazbe de stejar cătrănite (1825), adesea denivelat din cauza putrezirii lemnului şi şoseluit apoi cu bolovani de piatră (1842), pe vremea domnitorului Grigore Ghica (1852), faimosul drum de plimbare se pava cu granit, dar păstra numele pitoresc: Podul Verde.

Potrivit lui Dimitrie Moruzi, fiul cneazului Constantin Moruzi, în anii Unirii, Copoul se afla în culmea sa de glorie: „Pe la ceasurile cinci după-amiază, Podul Verde, cum se numea pe atuncea, era fermecător. Verde prin copacii grădinilor din faţa caselor frumoase, clădite pe amândouă laturile lui, el era pavat din proaspăt până la rohatcă, cu piatră cubică, de altfel ca şi Uliţa Mare, care se prelungea fără schimbare de nume de la casele Cc. Elencu Sturza (unde-i acum Casa Studenţilor) şi până la vechea Curte Domnească.

Foia de lume şi de trăsuri. Echipagii bogate cu livrele sclipitoare, birje mai frumoase decât ale muscalilor bucureşteni de astăzi, ofiţeri călări în frumoasele lor uniforme de lănceri sau de husari albaştri, cavalcade de amazoane, lume multă şi bine îmbrăcată pe trotuare, căci pe evreii săraci îi întâlneai numai sâmbăta, mergând cârduri, cârduri, cu căciulile lor de blană de vulpe şi balabustele cu peruci de mătase după dânşii. Într-un cuvânt, întregul Iaşi se ducea la deal, să se răcorească. Doar calici să nu fi întâlnit, dar îi găseai pe aceştia din belşug, pe la răspântii! Cântau din instrumente şi vindeau flori.

Şi toată lumea aceasta se întindea până la lagărul soldaţilor, unde cânta muzică pe tăpşan de iarbă verde, din dosul Grădinei lui Ghica Vodă,“ („Pribegi în ţară străină“).

Plimbarea la Copou se potrivea cu anotimpul

Schimbarea anotimpurilor prilejuia momente sărbătoreşti. Prima zăpadă pe Copou se întâmpina cu mare veselie, în concerte de clinchete pe toate gamele, lanţurilor de zurgălăi, nelipsiţi de la grumajii cailor fiecărei sănii în care zburau „zeiţele Olimpului“, urmate şi de celelalte cinuri. Pitite în caţaveici şi blănuri călduroase negre şi brumării, de hermină, ascunse sub bogate căciuliţe din care se zăreau doar câţiva zulufi, năsucul pişcat de ger şi ochii iscoditori, cercetau curioase şirul de echipaje elegante cu cai focoşi şi zurgălăi cu sunete cristaline.

Primăvara, nu era trăsură în care ocupanta să nu aibă în mâini buchete de brănduşe, viorele, toporaşi ori lăcrămioare oferite cu dărnicie de florarii înşiraţi pe marginea căii.

Prima zi de Paşti, după- masă, prilejuia şi ea o sărbătorire deosebită, în care tinerii puteau opri fără jenă trăsurile fetelor, înmânându-le felicitări, zicându-le „Hristos a înviat!“ şi invitându-le să ciocnească ouă roşii din panerele purtate, sărbătoreşte, pe braţ.

Intrând în vorbă, se iscau prietenii, zânele - multe fete de odinioară se numeau chiar Zâna - având şi ele pregătite coşuleţe cu pască şi cozonac, sticle cu vin îndulcit şi pahare, ca la orice primire de musafiri, trăsurile devenind mici salonaşe de taifas şi tratarisiri. Ziua luminoasă şi liniştită se petrecea în tihnă, fără muzică şi larmă, numai cu vorbe molcome, zâmbete discrete şi priviri furişate pe chipurile luminate de sfinţenia Nopţii de Înviere.

Pe Copou, printre duduci, se plimba şi domnitorul Unirii

Prin anii 1859 - 1862, pe lângă cârdul de roţi fără sfârşit, trecea, uneori, în trap „un colonel de husari albaştri, în mică ţinută, urmat de un alt ofiţer cu eghilete de aghiotant şi chipiu alb, cu vipuşca vişinie, iar puţin mai în urmă un sergent de lănceri, urmat de doi oameni, tustrei în mare ţinută“.

Era domnitorul Alexandru Ioan Cuza, fostul colonel, care până la mutarea în Bucureşti, ieşea şi el călare pe un trăpaş focos, la plimbarea din Copou. Prezenţa sa anima cârdurile de trăsuri, faetoane, ofiţeri şi tineri cavalerişti ce zburau, la întrecere, după câte o duducă călăreaţă, în chip de amazoană, cu trena rochiei de câţiva metri, fâlfâind prin văzduh, ca un steag şi îndemnul: „Prinde-mă! Dacă reuşeşti, mă poţi săruta!

La Copou era şi parada permanentă a modei, la care participau toate duducele şi duducuţele, indiferent de stare. Aşa ca Smărăndiţa din piesa „Rămăşagul“ lui Vasile Alecsandri, care pretindea soţului să-i cumpere numaidecât şalul negru adus în prăvălia lui Miculi din Uliţa Mare (unde-i acum Selectul)“, pentru „Plimbarea la Copou“.

Ieşirea duminicală la Grădina Publică sau măcar la Grădina Primăriei din strada Lăpuşneanu, reprezenta plăcerea tuturor târgoveţilor, adesea ironizată de cronicarii timpului, precum Conradu de la „Perdaful“ din iunie 1876 :

„E tristă, tristă iarna dar vara e o plăcere /

Să vezi cum Iaşul nostru devine turbulent!

Cum lumea dezgustată de chinuri şi durere

Consumă cu nesaţiu politică şi bere.

Şi face din nimica un nou eveniment!

Apoi să vezi cum sub seară lume multă

Hazlie, animată, zburând înspre Copou,

Se duce, soarbe aerul, răcoare şi ascultă

Orchestre, fanfare, o vioară şi-o melodistă

Ce cântă şi suspină tot ce la Iassy apare nou.

Pe Copou se petreceau vesele «bătăi cu flori»“

Feministele, sufletul bătăii cu flori

Copoul fiind şi locul „vederilor“ şi al primelor întâlniri, în anumite duminici înflorite, de mai sau iunie, asociaţiile feministe şi Primăria, organizau chiar zile „de vedere“ ale tinerilor, poftindu-i la „o bătaie cu flori“ sau la „răpirea fecioarelor“. Încolonate, sute de fete curajoase, din oraş şi chiar de prin satele megieşe, defilau voioase din Piaţa Unirii până la grădina Copou ori de acolo la vale, în cântecul fanfarelor, sub privirile fascinate ale cavalerilor.

Îngrijit îmbrăcaţi şi înşiraţi pe trotuare, cu braţele pline de flori, aceştia puteau să se apropie de „aleasa căzută cu tronc“, să se recomande politicos, să-i ofere un buchet cu flori, să o însoţească, mergând alături, să-i propună o întâlnire şi dacă era acceptat, chiar s-o „răpească“ din coloană. Fetele puteau, de asemeni, să întindă o floare „prinţului“ căzut cu tronc, din mers. Ca să fie şi haz, unii părinţi, mai glumeţi sau disperaţi - nu se mai ştie - îşi urcau odraslele în carele pline de covoare şi zestre. Alţii scriau şi dota (zestrea) - în număr de covoare şi hectare - pe o pancartă, mare, pusă la vedere. (Strada Lăpuşneanu)

Cu acest prilej, la Sărbătoarea Tinereţii, magazinele de veşminte scoteau la defilare orchestre şi trupe de manechine, mirese, miri şi nuntaşi îmbrăcaţi în cele mai frumoase costume ale firmei, iar prăvăliile de daruri umpleau mesele cu pachete şi pacheţele strălucitoare, menite pentru: „prietene, logodnice, mirese, naşi, nuntă, cumetrie, supărare, iertare şi împăcare“.

Petrecerea se încheia cu o veselă „bătaie cu flori“, între fete şi băieţi, după care „răpitele“, „răpitorii“, părinţii, cât şi „martorii“ - târgoveţii veniţi la spectacol şi decoraţi cu cocarde - asaltau cofetăriile şi locantele străzii Lăpuşneanu.

Anume pregătite, aveau muzici, ringuri de dans şi vagoane de bere ieftină, pentru sărbătorirea celor „întorlocaţi“ şi alungarea tristeţii celor „nepricopsiţi“, cum se socotea câte un tată rămas fără ginerică, spunând nevestei, înainte de a ciocni halbele: „Lasă, că mai este panaramă şi la anul!“ Încântată, seara, toată lumea privea veselă bogatul joc de artificii înălţat deasupra Copului.

La asemenea evenimente, florarii îşi „măritau“ marfa pentru tot anul; locantierii făceau mare alişveriş, deşi vindeau cu preţuri anume scăzute, iar tinerii petreceau minunat, încântaţi de cunoştinţe. Primarul, foarte bucuros pentru ceasurile de veselie aduse urbei, plănuia altă ispravă „şi mai şi“.

O asemenea „bătaie“ va avea loc duminică

Auzind la o conferinţă a subsemnatului despre asemenea petreceri, un grup de studenţi inimoşi şi dornici să redea Iaşilor farmecul de odinioară, s-au adunat duminică, 28 mai, anul trecut, în Parcul Voievozilor de lângă Palatul Copiilor, unde au organizat o festivitate animată de două fanfare. Au recitat versurile poetului Mihai Eminescu, au depus un buchet de trandafiri la picioarele sale şi laolaltă, apoi, participanţii, băieţi şi fete, au pornit spre Grădina Copoului, cântând şi aruncându-şi petale şi flori parfumate, întocmai ca străbunii de pe la 1900.

Manifestaţia fiind atrăgătoare, se reeditează şi anul acesta, organizată de Asociaţia studenţească „Tineri pentru Viitor“, Radio Iaşi, Casa de Cultură a Municipiului Iaşi „Mihai Ursachi“, Asociaţia Studenţilor Francofoni, Grupul Studenţilor Chimişti, cu sprijinul Primăriei. Invitaţiile şi fluturaşii împărţiţi prin târg anunţă deschiderea duminică, 10 iunie 2007, ora 12, la Casa de Cultură din Grădina Copou, urmând după-masa, la ora 16, în Galeriile Anticariatului din Lăpuşneanu, o discuţie pe tema „Tradiţiile ieşene, între uitare şi nepăsare“.

Auzind despre acest eveniment, inedit pentru mulţi contemporani, autorul a simţit nevoia să-i dumerească, răsfoind împreună câteva pagini din istoria Iaşilor de altădată.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!