Theologica
Biserica Sfântului Gheorghe de la Hozeva, Israel

Pelerinajul creștin, dimensiune a urcușului spiritual

Alexandru Ojică, 02 Aprilie 2017

Este cunoscut faptul că duminicile Postului Mare sunt caracterizate și de a doua denumire a lor. Astfel, Ortodoxia este proclamată de la bun început, în prima duminică, învă­ță­tura care dacă este măr­turisită și urmată duce spre întâlnirea cu Hristos cel Înviat și spre mântuirea omului. Sfinții portretizați în celelalte duminici ale Postului, alături de Duminica Sfintei Cruci – simbol al jertfei, la fel, au profesat această învățătură ortodoxă și au dat dovadă de jertfelnicie, nu în chipul martiriului neapărat, ci prin asumarea învățăturii creș­tine reliefate în aspectele caracteristice predominante ale vieții lor.

Încă din a doua Duminică a Triodului găsim un mesaj ce va caracteriza întreaga perioadă de post, și anume drumul către Înviere. Vorbind despre pilda Fiului risipitor, Marko Ivan Rupnik arăta că întreaga existență a fiului celui tânăr poate fi înțeleasă ca o relație între peregrinare și pelerinaj, unde regăsirea de sine joacă un rol fundamental, căci „punctul delicat al parcursului spiritual e ceea ce se petrece în inima fiului care începe să simtă în sine o anume nostalgie a lucrurilor de acasă”. Și astfel ajungem la întrebarea legată de rolul pelerinajului în viața unui creștin.

„Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățenii cerului”

Mărturiile din primele secole, până în timpul Împăratului Constantin cel Mare, arată o dimensiune eshatologică a vieții creș­tinilor. Ei erau preocupați îndeosebi de drumul către patria cerească. În epistola către Diognet, spre exemplu, găsim o frumoasă caracterizare a vieții și viețuirii creștinilor. „Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în orașe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viață străină. Învă­țătura lor nu-i descoperită de gândirea și cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotință; nici nu o arată, ca unii, ca pe o învățătură omenească. Locuiesc în orașe grecești și barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băștinașilor și în îmbrăcăminte și în hrană și în celălalt fel de viață, dar arată o viețuire minunată și recunoscută de toți ca nemaivăzută. Locuiesc în țările în care s-au născut, dar ca străinii; iar parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le e patrie, și orice patrie le e țară străină. Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți. Întind masă comună, dar nu și patul. Sunt în trup, dar nu locuiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului”. Pentru Clement Romanul conștiința vremelniciei e o constantă menționată încă de la începutul scrisorii adresate comu­nității creștine din Corint. Astfel, el li se adresează folosind următoarele cuvinte: „Biserica lui Dumnezeu, care locuiește vremelnic în Roma, către Biserica lui Dumnezeu, care locuiește vremelnic în Corint, către cei chemați, sfințiți în voia lui Dumnezeu, prin voia Domnului nostru Iisus Hristos”. Totodată, nu trebuie uitat că, mai ales în epoca primară, teologia creștină a pus un accent deosebit pe relația dintre omul lăuntric și cel exterior. Plecând de la ideea Sfântului Apostol Pavel, găsim îndeosebi la teologii răsăriteni felurite interpretări în această privință. Origen, spre exemplu, găsea de cuviință să spună: „În omul lăuntric stă scaunul virtu­ților, toată înțelegerea și știința ta, în el se lucrează înnoirea «chipului» lui Dumnezeu”.

Locurile Sfinte, destinație pentru pelerinii Bisericii primare

Începând cu epoca Sfântului Constantin cel Mare asistăm la o schimbare de paradigmă. Edictul de la Milan și-a găsit completarea firească și în ordin spiritual, căci prin găsirea și înălțarea Sfintei Cruci Ierusalimul a început să fie căutat din ce în ce mai mult de creștini. Distrus în anul 70 de Titus și Vespasian, Ierusalimul - Orașul păcii - nu reprezenta un punct de atracție pentru creștini, întrucât Locurile Sfinte nu mai existau în forma descrisă de autorii Noului Testament. Orașul, reconstruit ulterior după toponimia sacră creștină și beneficiind de o conjunctură istorică favorabilă, își recâștigă la începutul secolului al IV-lea valoarea simbolică. Ierusalimul ceresc își găsește iarăși un echivalent pământesc, iar drumul la Locurile Sfinte – pelerinajul - începe să fie înțeles ca o formă de adorare a Mântuitorului Hristos, Sfânta Cruce fiind dovada prezenței Sale alături de biserica nou construită. Trebuie amintit și faptul că pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, contemporan cu Împăratul Constantin cel Mare, drumul parcurs până la Ierusalim poate fi înțeles ca o formă de asceză din cauza condițiilor de călătorie din acea perioadă. Eusebiu de Cezareea nota despre construcția bisericii de la Sfântul Mormânt de către Împăratul Constantin: „Curând după aceea [așa stând lucrurile/între timp] a mai înălțat iubitorul-de-Dumnezeu Constantin și un magnific monument [mormânt] pe pământul Palestinei – iată despre ce este vorba: împăratul socotea că era de datoria lui ca atât de binecuvântatul loc al mântuitoarei Învieri de la Ierusalim să arate frumos și să fie venerat de lume. De aceea a dat poruncă nezăbavnic să se înalțe [acolo] un sălaș al rugăciunii; iar gândul acesta nu i-a venit din uitarea de Dumnezeu, ci dintr-o pornire a duhului stârnită de Mântuitorul însuși”.

„În rai nu putem merge decât în unire unii cu ceilalți”

Privit dintr-un alt unghi, drumul la Locurile Sfinte a contribuit pe de o parte la răspândirea și uniformizarea cultului sfintelor moaște. Descoperirea moaștelor Sfântului Arhidiacon Ștefan în 415, spre exemplu, este o mărturie în acest sens. Pelerinajul făcut de Egeria este un bun argument în a demonstra legăturile între creștinii din partea de vest a Imperiului Roman și cei din Răsărit. Egeria confirmă o perspectivă apuseană asupra imperiului din vremea ei: ea trăia într-un imperiu mediteraneean creștin văzut din marginile sale occidentale ca gravitând în jurul Ierusalimului și al Constantinopolului. Pelerinul din Bordeaux și Egeria au călătorit în principal pe uscat. Cu toate acestea, porturile din sudul Galiei - Marseille sau Narbonne - ar fi putut oferi un acces ușor și relativ rapid pe mare spre estul Mediteranei. Dacă din punct de vedere material pelerinajul îți oferea șansa de a întâlni și a cunoaște diferite practici creștine, într-o vreme în care învățătura creștină se cristaliza (cel mai bun exemplu este cel al cultului divin public), din punct de vedere spiritual, folosul este imens. El este un drum care își cunoaște finalitatea, își are bine stabilite obiectivele. Pelerinajul este o formă de prețuire a timpului avut la dispoziție, și nu o pierdere în unele aspecte mărunte ale vieții spirituale. Și nu este un drum făcut în singurătate, ci în compania altor creștini. Este, așadar, o formă de comuniune între mădularele Trupului tainic al lui Hristos.

Ca o concluzie, în această perspectivă putem spune că întotdeauna creștinii au fost pe drum, înțeles atât ca peregrinare, cât, mai ales, este de dorit să fi fost în pelerinaj, adică în drumul spre Patria cerească. Pentru că, după cum spunea și teologul rus Alexei Homiakov, „în iad fiecare merge pe cont propriu, în cer nu putem merge decât în unire unii cu ceilalți”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!