Transilvania
Pelerini clujeni „Pe urmele sfinților în Italia” (III)

Pelerini clujeni „Pe urmele sfinților în Italia” (III)

Marilena Asănică, 29 August 2018

Pelerinajul „Pe urmele sfinților în Italia”, al credincioșilor din Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, s-a desfășurat cu prilejul „Anului Omagial al unității de credință și de neam” și al „Anului comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918”. După Veneția, Verona și Milano, pelerinii au vizitat orașele Pisa și Florența.

Prin intermediul Centrului de pelerinaje „Renașterea”, un grup de 50 de cre­dincioși, majoritatea de la Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj Napoca, prin purtarea de grijă a parohului Nicolae Buda, am pornit spre Italia. Pelerinajul a fost organizat de părintele Nicolae Buda, Georgeta Plăcintar, alături de care s-a aflat și ghidul, Alexandru Lucian Povarnă.

După popasurile făcute la Veneția, Verona și Milano, a urmat cel de la Pisa, oraș situat între Milano și Florența, în nord-vestul Peninsulei Italice, în Provincia Toscana, pe râul Arno, aproape de Marea Ligurică. Pisa are ca patron spiritual pe Sfântul Ranieri, un sfânt local.

Datorită faptului că în evul mediu, ca oraș de coastă, a cunoscut o perioadă de ascensiune, fiind o importantă putere economică și un centru comercial important datorită controlului asupra unei flote mediteraneene însemnate, Pisa se poate mândri cu un centru istoric superb, cu palate, străzi și piețe încântătoare, majoritatea monumentelor datând din acea epocă.

Piața Domului

Cel mai faimos loc spre care ne îndreptăm și noi este Piața Domului, cunoscută și sub denumirea de „Câmpul Miracolelor” („Campi dei Miracoli”), intrat în Patrimoniul UNESCO în 1987, „miracol veritabil al arhitecturii”, ce cuprinde Domul (Catedrala), Baptisteriul, Turnul înclinat, Cimitirul și Muzeul. Drumul până acolo îl traversăm printre tarabele vânzătorilor; dar la un moment dat, în fața noastră se deschide o priveliște uluitoare: înconjurat de clădiri din cărămidă roșie, în zumzetul de furnicar al turiștilor, ne impresionează contrastul izbitor dintre verdele unui covor de iarbă impecabil și cerul albastru pe care se proiectează asemenea unei picturi uriașe trei clădiri dantelate de un alb imaculat, cu forme și dimensiuni diferite.

Baptisteriul ne întâmpină ca un degetar uriaș, cu formă circulară, brodat în marmură, cu trei rânduri de ferestre, având deasupra o calotă sferică de cărămidă continuându-se cu o turlă mică ce poartă deasupra o tichie argintie, de la care pleacă spre marginile acoperișului 12 linii ca razele soarelui.

Domul din Pisa a fost construit în perioada 1063-1092, templu în cruce latină cu un naos imens, de aproximativ 100 metri lungime, fațada elegantă, cu patru etaje de galerii, sprijinite pe coloane, dând naștere arhitecturii pisane, prima clădire care a folosit motivul decorațiunilor în marmură cu linii orizontale, împrumutat din arhitectura maură a secolului al XI-lea, comun azi tuturor catedralelor toscane.

Este realizat din marmură albă, din care parcă izvorăște lumina. Masivitatea sa este îmblânzită de cele patru etaje de coloane delicate, al doilea rând aflându-se îngustat, sub acoperiș, iar pe partea plată a acestuia se succed celelalte două, ultimul, terminându-se într-un triunghi dantelat și împodobit cu statui. Interiorul este împărțit în cinci nave de coloane de granit, este frumoasă, elegantă, evidențiindu-se prin enormul mozaic ce-L reprezintă pe Iisus Pantocrator din sec. XIII-XIV, alte decorațiuni religioase, îngeri de bronz, fresce și în mod special, prin amvonul măiestrit sculptat de Giovanni Pisano, o capodoperă a sculpturii gotice italiene, toate dominate de marea boltă a stabilimentului, realizată din lemn acoperit cu foiță de aur.

Calcarul de la San Giuliano, marmura de Carrara și marmura grecească refolosită imprimă un joc de culoare fațadelor albe ale baptisteriului, domului și campanilei. Detaliile sunt scoase în evidență de calcarul cenușiu din vecchiano și marmura galbenă calcaroasă din Munții regiunii Pisa.

Baptisteriul („Battisero di San Giovanni”), folosit pentru oficierea botezurilor, este o combinație de stil romanic cu gotic; baza, începută în 1153 de Diotisalvi este romanică, iar partea superioară, construită de Nicola și Giovanni Pisano (secolul al XIII-lea) este în stil gotic; are ca model rotonda Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Cu o înălțime de 54  de metri și o circumferință de 107 metri este cel mai mare din lume și are o acustică impresionantă; este renumit prin amvonul sculptat de Nicolo Pisano (1260). În interior, totul este auster, coloanele se rotesc în cerc pentru a proteja cristelnița uriașă sculptată și avem prilejul să încercăm acustica cântând împreună „Tatăl nostru”, dând astfel slavă pentru toate minunile văzute.

Lângă dom, în spate, în dreaptă, sprijinindu-se pe albastrul cerului, și aplecându-se parcă spre a ieși din umbra zidului catedralei, admirăm Turnul înclinat, care oferă o grație desă­vârșită întregului complex. Este de fapt clo­potnița domului cu o înălțime de 58 de metri. Cons­trucția sa începe în 1178; tot turnul este lucrat în marmură albă; din 1178 începe înclinarea datorită naturii aluvionare, aproape mlăștinoase a terenului de cons­trucție; înclinarea a continuat până aproape de sfârșitul secolului XX; astăzi turnul este destul de puternic ancorat de arhi­tecți în pământ; ultima operație a avut loc în anul 2000 când i s-a redat înclinarea pe care a avut-o cu circa 300 de ani în urmă.

Părăsim Pisa, rămânându-ne în priviri „Campi dei Miroacole”, unde cele trei edificii se înălțau spre cer, care mai de care mai elegantă și mai grațioasă, culminând cu turnul, ca trei porumbei albi, mesageri spre cer ai credinței omului că Dumnezeu iubește frumosul și toate eforturile de a i-L dărui.

Mergem spre locul de cazare, Montecanini Terme, și, a doua zi, urmând din nou lanțul Apeninilor, ajungem la Florența, nume cu rezonanță puternică în istoria artelor italiene.

Florența, orașul artei

Florența este capitala regiunii Toscana și a provinciei Florența, situată pe râul Arno; centrul istoric a fost declarat în 1982 Patrimoniu Mondial UNESCO și deține nenumărate piețe elegante, palate renascentiste, academii, parcuri, grădini, biserici, mănăstiri, muzee, galerii de artă și ateliere. A fost locul de naștere a numeroase personalități: Dante, Boccaccio, Leonardo da Vinci, Amerigo Vespucci, Botticeli, Niccolo, Machiavelli, Brunelleschi, Michelangelo, Donatello, Galileo Galilei, Caterina de Medici, Antonio Meucci, Guccio Gucci, Salvatore Ferragamo, Roberto Cavalli, Florence Nichtingale, Emilio Pucci.

Foarte frumos și cuprinzător descrie orașul Catrinel Kolmar: „oraș de vis, tot atât de renumit ca și Veneția, Florența este poate singurul loc din lume unde splendoarea naturii se împletește perfect cu strălucirea geniului omenesc, alcătuind un rai de armonie și frumusețe pură. Nici nu e de mirare că italienii sunt consi­derați cel mai artistic popor de pe pământ, dacă ne gândim că se nasc și trăiesc toată viața într-un adevărat muzeu” („Flo­rența, Ghid turistic”, Editura Vremea, Bucu­rești, 2006).

Noi am putea spune că fiecare zi ne-a descoperit din ce în ce mai multă frumusețe, fiecare loc având farmecul și o încărcătură istorică și artistică de excepție.

Mai întâi, ne întâmpină râul Arno, larg și liniștit, de parcă nici nu avea nevoie de cătușele de beton ce-i legau apele, răs­fățându-se în orașul florilor, invitându-ne să vedem toate minunile pe care el deja le știe cu ochii închiși.

Traversăm Ponte Vecchio (Podul Vechi), pod medieval peste Arno, datând din 1345, centrul comerțului cu aur și argint, dovadă fiind magazinele cu vitrine elegante unde sunt etalate  bijuterii într-o gamă largă, de cele mai moderne, cu prețuri acceptabile, la antichități deosebit de scumpe. Ne îndreptăm spre Galeriile Uffizi, cel mai cunoscut muzeu din Florența, cu o colecție de pictură renascentistă, găzduită de Palatul Uffizi” (secolul al XVI-lea) cu lucrările celebrilor pictori ai epocii: Rafael, Michelangelo, Da Vinci, Botticelli. Clădirea elegantă, proiectată de Giorgio Vasari are forma de U cu două galerii lungi, legate între ele de o mică galerie cu arcade  spre râul Arno. Între fațadele palatului decorate cu nișe cu statui ale unor importante perso­nalități istorice este Piazza degli Uffizi, unde artiștii, în stradă, cu șevaletul și paleta de culori pregătite, își văd nestingheriți de treabă. Între coloane, pe trepte, tineri stau unii lângă alții și butonează telefoanele mobile, rupți de lumea forfotitoare de afară.

În față, se vede turnul clopotului din blocuri de piatră veche, subțiratic al Palazzo Vecchio și aflăm că acolo este „Piazza della Signoria”, din secolul al XIII-lea, construită pe proprietatea familiei Uberti, una din familiile puternice ale orașului la acea vreme. La început s-a numit Palazzo Popolo: are două rânduri de ferestre gotice elegante, deasupra cărora sunt pictate blazoanele Republicii Florentine.

Fațada de marmură, adăugată în 1528, este singura decorată: poartă inscripția „Rex regum et Dominus Dominantium”, amintind că singurul conducător adevărat este Iisus Hristos; de ambele părți ale inscripției sunt sculptați doi lei. Această piață micuță arată ca un muzeu în aer liber cu multe statui dintre care, în fața Palatului, în stânga, cea mai renumită este statuia lui David, opera lui Michelangelo, una din capodoperele sculpturii renascentiste, creată în 1504 special pentru Florența, originalul fiind acum în „Galleria del’ Accademia”; în stânga, în 1533, este așezată altă statuie, „Hercule și Cacus” de Baccio Bandinelli; lateral, în dreapta Palatului, de află o superbă galerie cu trei arcade, Loggia dei Lanzi (după numele gărzilor personale ale lui Cosimo I de Medici, lăncieri elvețieni numiți Lanzi găzduiți în această loggie în 1527), construită în stil gotic târziu, în secolul al XIV-lea de arhitectul florentin Simone di Grancesco Talenti și de lombardezul Benci di Cione Dami.

Astăzi o admirăm ca o colecție de artă în aer liber dominată de Statuia în bronz a lui Perseu după decapitarea meduzei de Benvenuto Cellini, iar în stânga, două grupuri statuare „Răpirea sabinelor” și, în spatele ei, „Hercule ucigând centaurul Nessus” amândouă de Giambologna; în spatele loggiei, sunt șase sculpturi din marmură, Sabinele, în partea centrală Menelaus, susținând corpul lui Patrocles, în față, în stânga, „Răpirea Polyxenei” de Pio Fedi.

Intrarea în galerie este străjuită de două statui masive din marmură a unor lei; cel din dreapta, cum se vede dinspre Piazza della Signoria, Marcozzo, opera lui Donatello (1418, 1420) și cel din stânga creat în 1598 de sculptorul italian Vacchi și adus aici în 1789.

În stânga palatului, se află Fântâna lui Neptun, construită în 1575, zeul mării fiind înfățișat de Bartolommeo Ammannati înconjurat de nimfe. Paralel cu fântâna, în stânga, domină piața statuia ecvestră a marelui duce de Toscana, Cosimo I, cel care a adus familia de Medici la putere în 1537, creată de Giambologna. Tot în piață este semnalat locul unde a fost ars pe rug Savonarola.
Părăsim această piață și ne îndreptăm spre „Domul din Florența”, pe străzile flancate de clădiri elegante cu valul de oameni care te ducea sigur la locul uneia dintre cele mai mari catedrale din lume.

Și văzând ansamblul arhitectural format din dom, baptisteriu și Turnul lui Giotto, nu poate decât să ți se oprească respirația: eleganță, rafinament, măreție, o îmbinare de linii, culoare, sculpturi care par a fi aduse pe pământ în mod nefiresc, poate de îngeri, poate de zâne, dar se pare că Dumnezeu i-a dat putere minții omenești să zămislească o asemenea minune.

Cu numele oficial de „Santa Maria del Fiore”, simplu, numit „Duomo”, construcția sa a fost începută în 1296-1302 de către Arnolfo di Cambio, reluată în 1334 de Giotto, ce se ocupa de clopotnița alăturată până la moartea sa; în 1337, este apoi încredințată lui Francesco Talenti și Lapo Ghini, pentru ca, între 1420-1436 să preia lucrările Filippo Brunellschi ce înalță imensa cupolă înaltă, octogonală, o adevărată minune inginerească, de 55 metri cu diametrul de 48 de metri, lanterna executată peste aproape 30 de ani.

Papa Eugeniu al IV-lea sfin­țește biserica în 1436 închinată Sfintei Fecioare Maria, floarea Sfintei Marii - simbolul orașului - crinul, floarea Buneivestiri.

Fațada, în stil gotic florentin avea să fie terminată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după planurile arhitectului Emilio de Fabris, cu modele colorate de marmură albă de Carrara, verde de Prato și roșie de Maremma, lucrările fiind încheiate de Luigi del Moro în 1887. Fa­țada, are trei rozasa mari, ferestre circulare, broderii de piatră cu vitralii viu colorate; aceasta apare ca un dreptunghi imens, împărțit de patru coloane, paralelipipede dreptunghice verticale împodobite pe cele trei laturi cu vitralii; este continuată între cei doi pilaștri ce mărginesc portalul central cu un turn ce reazemă pe triunghiul său cerul; lângă el, triumfă în dreapta, la ai săi 85 de metri, Turnul Catedralei cu clopotul, proiectat în 1334 de Giotto di Bondone sub al cărui nume este și cunoscut, deși au mai lucrat la el Andre Pisano (a realizat decorațiunile în relief din teracotă) și Francesco Talenti; tot ansamblul este luminat de jocul orizontal și vertical de marmură verde, alb, roșie și decorat cu migală cu sculpturi, basoreliefuri, dantelării, console cu statui, mijloace plastice care impresionează și încearcă să ne transmită pe cale vizuală faptul că întreaga fațadă este închinată Maicii Domnului; cele trei uși cu mozaicuri realizate de Niccolo  Barabino, sunt decorate cu scene din viața Fecioarei Maria: în partea superioară în 12 nișe, sunt statuile apostolilor având-o în mijloc pe Fecioara cu Pruncul.

Interiorul cuprinde o navă și două abside sub formă de cruce romană, absidele fiind traversate de arce largi acompaniate de pilaștri care împart nava în trei arcade pătrate. Totul este mai auster decât la alte catedrale, mai puțin colorat și cu decora­țiuni mai sărace; ne copleșește prin mărimea impresionantă și prin podeaua de marmură cu modele deosebit de complicate, dar și prin pictura cupolei uriașe, ce reprezintă scenele „Judecății Universale”: este o lucrare de mari dimensiuni, pe 3600 metri pătrați, pictată între 1568-1579 de către Giorgio Vasari și Federico Zuccari. Partea cea mai înaltă îi înfă­țișează pe cei 24 de Înțelepți bătrâni ai Apocalipsei.

Privită de sus, Catedrala închinată Fecioarei Maria este ca o cruce gigantică, încrustată artistic în marmură, cu brațele mai scurte, formate din absidele acoperite de cupole mai mici, care parcă abia îndrăznesc să cuprindă lumea pentru că, smerite trimit spre cer ca un mesager important domul impresionant spre a-I șopti Celui Preaînalt mul­țumire pentru toate minunile din această cetate a Renașterii.

În fața bisericii, veghează „Baptisteriul”, cu forma sa circulară, cea mai veche clădire din Florența, cu exteriorul din plăci de marmură albă și verde, clădită peste o fundație romană posibil în jurul secolului al VI-lea. În interior, mozaicurile de pe tavan înfățișează scene biblice de la Creație până la Judecata de Apoi.

Basilica „Santa Croce”

O ultimă oprire în Florența este la Basilica „Santa Croce”. De departe, ni se dezvăluie în toată frumusețea ei: impunătoare, cu fațada de aceeași formă ca și cea a domului, dar mai austeră, din marmură albă întreruptă de dreptunghiuri verzi despărțite încă o dată ca ramele unei ferestre și cu dungi orizontale roșii este una dintre cele mai vechi și mai impunătoare basilici franciscane; lângă biserică, zărim cărămida roasă de vreme a unui complex monahal format din două mănăstiri, o capelă, Capela Pazzi, și sala de mese, care astăzi a devenit muzeu.

A fost construită în 1294 după proiectul marelui arhitect Arnolfo di Cambio, în decursul secolelor de existență îmbogățindu-și permanent moștenirea artistică prin contribuția unor artiști de renume: aici putem admira frescele lui Giotto, Maso di Banco, Taddeo Gaddi, Giovanni da Milano, Agnolo Gaddi, crucile impresionante, ferestrele din secolul al XIV-lea, sculpturile din secolul al XV-lea, morminte și altare ale unor mari artiști florentini: Donatello, Antonio și Bernardo Rossellino, Desiderio da Settingnano și Denedetto da Maiano; în a doua jumătate a secolului al XVI-lea s-au ridicat altare foarte mari, decorate cu picturi, realizate de mari artiști toscani din acea vreme; este numită panteon al gloriei italiene, aici se află mormintele a 270 de personalități ale orașului, printre care Galileo, Michelangelo și Machiaveli.

Și aici, Piața „Santa Croce” era plină de lume, dominată fiind din secolul al XIX-lea de monumentul închinat lui Dante Aligheri.

Ne luăm rămas bună de la încă o comoară a orașului și, însoțiți de apele râului Arno, ne îmbarcăm în autocar și pornim spre Roma, mai întâi spre locul de cazare, „Hotelul Vintage” pentru ca a doua zi să atingem, așa cum a spus ghidul, „apogeul pelerinajului nostru”; și avea dreptate, pentru că nu degeaba spuneau pe vremuri „toate drumurile  duc la Roma”. Drumurile unesc oamenii și oamenii uniți au putere; suntem emoționați pentru că vom merge spre locul care vorbește, prin istoria sa, și de istoria noastră, unindu-ne latinitatea limbii, formarea poporului român și istoria bisericii până la momentul schismei, firea noastră mai deschisă de popoare sudice, pe care soarele le-a îmblânzit și le-a oferit o parte din lumina și căldura sa, pentru a le așeza în suflet și pe fețe.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!