Lumina literară şi artistică
Perspective: Artitudine

Perspective: Artitudine

 

Scriitorul nu poate fi un ins marginal. Fie că trăiește la Vălenii de Munte, la Brașov, la București sau la New York, el rafinează suferințe, convertește tristeți, transcrie uimiri, bucurii, viața cu toate ale ei. El este omul, diferit și totuși același pe orice meridian al lumii. În plus, el are puterea de a copleși realul, de a institui sens și emoție, de a transfigura, prin poveste sau prin metaforă, măruntul zilelor. Indiferent unde trăiește, scriitorul are această artitudine, acest amestec de entuziasm și luciditate, această irumpere, maree, cântec, dans, între­bare-răspuns, victorie și cutremur, nebunie... pentru că oriunde, oricând, a fi nu e simplu, pentru că oriunde, oricând, tronează timpul și așteaptă moartea.

Așa că nu ai cum să te simți la periferie pentru că stai la Brașov și nu la București, la București și nu la Paris sau la Londra sau la New York. Omul care creează are centrul cu sine pentru că el e contemporan mai ales cu Homer, cu Dante, cu Shakespeare, cu Eco, dar și cu Pamuk, Kundera și Roth, cu toți morții și cu toți viii, deopotrivă, cu toată marea literatură și cu marea artă.

Da... Vorbim și de viața culturală, de felul și de locul în care ea se poate desfășura, mai intens și mai autentic, într-un oraș mai mare sau într-unul mai mic. E limpede că și asta influen­țează, pentru că cel ce creează este și un consumator de cultură, iar un loc viu, cu emulație, îl poate inspira, îl poate provoca, îl ține la curent și în priză. Cred, însă, că pentru scriitor o atare participare nu e capitală, e necesară, dar nu suficientă și nu obligatorie. Scriitorul are avantajul de a putea avea fabrica de cuvinte, oricând și oriunde, cu el. Poate fi într-un mare centru cultural sau pe o plajă liniștită de pe o insulă grecească (aș spune chiar că îl ajută mai mult a doua variantă!). E nevoie de un cap cu idei și de o inimă mult simțitoare. E limpede că viața socială și multitudinea experiențelor și a relațiilor îl ajută pe scriitor, asigurându-i depozitul de viață, dar după treaba asta de albină e nevoie de această recluziune care se poate face oriunde e liniște, oriunde poți intra în transa artistică și poți uita de toate și de tine. Prin urmare, ce e aia provincial când sistemul de referință al tău este marea cultură și ești conectat la ceea ce se petrece acum în țară și în lume? Nu uzăm din plin de tot ce poate oferi internetul, de toate întâlnirile pe care le prilejuiește facebook-ul? Nu poți lua azi contact cu artiști cu care altădată nici nu visai să o faci? Nu poți urmări tot ce fac, tot ce cred?! Această mare invenție a minat tot ce era negativ în ce este provincialismul, adică izolarea și autosuficiența. Azi, orice creator inteligent înțelege că formula culturală viabilă stă în binomul idiomatic-universal, pe o desfășurare ce cuprinde imediatul și perenitatea. Asta, evident, dacă nu este totul în capul tău, dacă nu ambele capete ale podului pe care ar trebui să-l faci sunt în același loc. Am în minte un text proaspăt citit dintr-o carte a lui Octavian Paler. Este vorba despre volumul "Autoportret într-o oglindă spartă” (Editura "Polirom”, 2015). Aici, la pagina 80, conjudețeanul meu scrie: "… aș fi putut înțelege mai devreme că provincialismul nu ține, neapărat, de locul unde te afli, ci de o stare de spirit, un mod de a fi. Doamna Bovary nu trebuie să-și aibă, obligatoriu, domiciliul în provincie. Vor fi existat, probabil, destule doamne Bovary la Paris.”

Cu siguranță că orașul meu, Brașovul, nu are an­vergura culturală a Capitalei, nu o are nici cât a Clujului, dar nu mă simt defel la periferie sau pro­vincial, la poalele Tâmpei. Și pentru că, așa cum am spus, posibilitățile de comunicare, de po­zi­ționare sunt azi altele (dacă muncești poți intra, ce e drept mai greu, în circuitul oficial de valori), dar și pentru că știu și pot dovedi (într-un alt articol, eventual) că orașul meu are istorie și vocație culturală certe. Faptul că publicul bra­șo­vean e pasiv, leneș, se constituie pentru mine într-o provocare care cere un avânt mai mare și un efort susținut. La Brașov e obligatoriu să știi să faci poduri: și în interior, și în exterior. Astfel că, în adevărat, cred că miza este felul în care faci autoatribuirea, felul în care vezi lucrurile, viziunea pe care o ai (musai!), unde și cum pui locul controlului. Brașovul trebuie să fie visat, să îi fie iscodit posibilul, altfel nu va fi niciodată un loc fertil!

Tema provincialismului pune sub lupă relația/ raportul om-loc. Nu aș duce discuția spre extensia destinație-destin, pentru că există, aici, multe nuanțe și o sumedenie de contraexemple. Ca un voluntarist ce sunt, cred că relația dintre om și loc este similară celei dintre formă și conținut. E clar că o in-formare anume atrage un anume conținut, dar cred că e mai durabil cazul în care conținutul își cheamă forma lui. E aceeași situație ca în legătura dintre literă și spirit: spiritul poate să recompună oricând litera. Evident că un anumit loc, un anumit spațiu favorizează ca anumite conținuturi să se manifeste și să rodească mai complet, mai ușor, dar, dacă omul dorește, el poate modifica și poate stârni orice realitate. Pentru că îHomo locum ornat, non hominem locus”. Dacă există locuri cu vibrație specială (cum e de pildă Athosul), asta se întâmplă pentru că un om sau Dumnezeu le-a consacrat. În consecință, tot ce ne rămâne de făcut, fie artiști, fie scriitori (cu artitudine) sau orice altceva, este să ascultăm și să aplicăm spusa celui de-al 83-lea guvernator de Connecticut, Ella T. Grasso: "Înflorește acolo unde ești plantat!” Asta cred, asta am scris! Amin!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!