Schitul "Barbu Bellu"-Gostinari, judeţul Giurgiu, este unul dintre cele mai impresionante ansambluri monumentale din zonă. Timpul nu a fost generos cu aşezământul, care mai bine de un secol şi jumătate a trăit în uitare şi tristeţe, ruinându-se. Din falnicul chip de altădată au mai rezistat doar zidurile. Ruinele degajă o frumuseţe aparte, tainică, robustă, expresivă, ce-l tulbură pe pelerin. Legendele lor, tăcerile lor, dar mai ales forţa cu care te cheamă vorbesc de la sine despre frumuseţea de odinioară. În 2008, Episcopia Giurgiului a reînfiinţat schitul pentru a prezerva ruinele, în vederea unei viitoare posibile refaceri.
Ziua îşi deschisese ferestrele de câteva ceasuri, lăsând soarele să se prelingă pe pământ ca o miere vâscoasă, incandescentă. Pornisem spre Gostinari dinspre Mironeşti, pe un drum de pământ măcinat de zăduf şi transformat într-o pulbere aurie. Doar scaieţii movulii de pe margini şi Argeşul cu apele scăzute mai dădeau semne de viaţă într-o lume arsă, pârjolită de secetă. Am trecut prin satul amorţit de căldură, trezindu-ne la o margine faţă în faţă cu impunătoarele ziduri de la intrarea în ceea ce cândva a fost impresionanta curte boierească a marelui vistiernic Ştefan Bellu, trecut la cele veşnice la anul 1833. Dincolo de poartă se deschide cimitirul satului, şi mai departe, spre răsărit, tulburătoarea ruină a bisericii.
Curtea boierească a familiei Bellu
Unii dintre noi asociem numele Bellu doar cu celebrul cimitir bucureştean înfiinţat pe unul din terenurile acestei faimoase familii originare din Pindul Macedoniei. Puţini sunt cei care ştiu însă că după venirea acesteia în Ţara Românească, bărbaţii familiei au ocupat demnităţi domneşti importante, devenind logofeţi, mari vistiernici, cluceri ai domniilor vremii sau baroni de Austria, miniştri, imprimând timpului lor amprenta unor mari patrioţi, oameni de cultură, ctitori, binefăcători şi donatori generoşi către instituţiile ţării.
Celebra curte boierească de la Gostinari a fost ridicată la sfârşitul veacului al XVIII-lea de către marele vistiernic Ştefan Bellu (1767-1833), înmormântat la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, fiind refăcută la 1818.
Curtea, care astăzi este monument istoric de importanţă naţională, a aparţinut şi fiului întemeietorului, marele logofăt Alexandru Bellu (1796-1853), precum şi fiilor acestuia din urmă, Ştefan şi Barbu, ultimul fiind şi donatorul terenului pentru cimitirul bucureştean care îi poartă numele, dar şi cel care, în 1889, a fost primul posesor de automobil din România.
Din câte se pare, curtea boierească de la Gostinari, care cuprindea o impunătoare biserică, incinta înconjurată cu ziduri înalte şi turnul clopotniţă de la intrare, precum şi beciurile caselor boiereşti, a fost lăsată în paragină pe vremea lui Alexandru (1850-1921), urmaşul lui Ştefan, care şi-a mutat reşedinţa la Urlaţi, în Prahova.
Puiul de pasăre şi ruga lui pentru zbor
Trecem dincolo de poartă însoţiţi de părintele Mihail Muscariu, stareţul de la Mănăstirea Comana şi exarhul mănăstirilor din Episcopia Giurgiului, şi intrăm în biserica părăsită. Străpuns de lumină prin ochiurile fostelor ferestre, interiorul pare ireal, suspendat între cer şi pământ, iar sfinţii cu chipurile şterse de viscole, sau scrijelite de necredincioşi, par, la rându-le, suspendaţi, ca pe nori, în varul pereţilor. Imagine şi sentiment de plutire. De înălţare. De nevăzută, dar simţită smerenie şi mucenicie, care cheamă la îngenunchere şi ajutor.
Şi dacă nu ar fi fost să descoperim un pui de pasăre căzut din cuib în pronaos, rugându-se parcă în faţa unei imaginate icoane să zboare, am fi putut crede că nimic nu ne mai poate salva. Nici pe noi, nici biserica. Dar tocmai acest gest cu care făptura aceea se agăţa de viaţă ne-a înviorat, ne-a dat speranţă.
Biserica schitului a fost construită în 1818 de către vistiernicul Ştefan Bellu, deşi aşezământul poartă astăzi numele lui Barbu Bellu (1825-1900), nepotul primului ctitor, fost baron şi ministru al culturii (religiei, instruirii publice) şi al justiţiei, retras din ministeriat după asasinarea vărului său, primul-ministru Barbu Catargiu, şi din viaţa publică după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.
Cu inima ancorată la dana speranţei
Ridicată în perioada fanarioţilor, biserica a fost abandonată în 1857. Ea a avut hramul "Adormirea Maicii Domnului". În anul 2008, la 190 de ani de la întemeiere, din iniţiativa Preasfinţitului Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a fost înfiinţat Schitul "Barbu Bellu-Gostinari" "cu scopul de a prezerva ruinele şi de a pregăti în timp un proiect de restaurare a întregului ansamblu, într-o formă autentică şi legală. Sperăm ca prin acest act, deocamdată, să oprim deteriorarea", ne mărturiseşte părintele exarh Mihail.
Din cimitir, biserica pare şi mai maiestuoasă, iar gândul că a rezistat atâta amar de vreme sub asaltul intemperiilor, al nepăsării, ignoranţei şi barbariei necredincioşilor se anulează când vezi cu câtă tărie şi demnitate stă înfiptă cu trupul în pământ şi cu inima în cer.
Poate sunetul clopotelor, care băteau, "Barbu Bellu!", "Barbu Bellu!", cum ne spune nea Filimon Petre, un bătrân din sat întâlnit în cimitir, ţine biserica agăţată de rai. Chiar şi de acolo de pe fundul Dunării, unde s-au răsturnat când au fost furate şi duse spre Bulgaria. Sau poate legendarele tuneluri care leagă lăcaşul, pe sub Argeş, de tainice drumuri nevăzute ancorează altarul aşezământului, încă, la dana speranţei.
Cu acest sentiment, şi cu dorinţa ca autorităţile competente să se implice mai mult în salvarea acestui aşezământ, am părăsit schitul, îndreptându-ne spre alte locuri, spre alte altare din această parte de ţară, încercând să scoatem din colbul istoriei noi şi nebănuite pagini ale credinţei noastre în Înviere.
