Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Regionale Oltenia Poveţe părinteşti la început de an şcolar

Poveţe părinteşti la început de an şcolar

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Oltenia
Un articol de: Ziarul Lumina - 16 Septembrie 2017

De câte ori pronunț sau aud cuvântul „copilărie”, mă duc instinctiv cu gândul la două aspecte: copilăria mea şi opera inegalabilă a marelui Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”. Mărturisesc că, puști fiind, „Amintirile” lui Creangă, de câte ori le citeam, trezeau în mine „setea” de a fi unul dintre personajele descrise.

Nu a fost să fie. Nu din vina mea. Pur şi simplu eu trăiam altă copilărie, dată de alte timpuri. Timpurile mele nu aveau un preot care să-i învețe pe copii din Ceaslov, de exemplu. Eu am trăit timpurile în care am înlocuit cățărarea în copaci cu urcarea pe blocurile aflate în construcție; furarea cireșelor cu acapararea șuru­burilor, tuburilor, cablurilor electrice pentru nevoile altora; scăldatul în râu cu baia la lighean. Și exemplele ar putea continua.

Cu toate acestea, mi-am trăit copilăria ca un copil: cu mâini și picioare rupte; cu fotbalul din spatele blocului; cu războiul cornetelor suflate din țeava ruptă de pe unde apucam; cu mâncarea „devorată” cu mâinile pline de praf și așezonată cu nasul nesuflat; cu urecheala luată că nu eram acasă la ora stabilită; cu cheia de gât etc. A fost o copilarie frumoasă atât cât au permis timpurile și locurile. Timpul era mai aproape de noi, căci aveam dorința de a-i spune să ne „șadă” alături. De fapt, părinții ne educau astfel. Cum? Punându-ne să citim. Cărți. Reviste. Povești. Orice. Dar citeam. Ne făceam prieteni frumoși din cărți. Ei ne povesteau viața lor. Noi îi ascultam frumos în „banca momentului” aceluia.

Ce să zic? Eram minunați. Frumoși. Gălăgioși. Sugative ale vieții în epubretă.

Am ajuns la rândul meu să am copil. Uneori mă sperie gândul că nu-i pot oferi în totalitate momentele copilăriei mele în formă concretă. Pot doar la nivelul amintirilor. Bun și așa. Dar voi încerca să le adaptez.

Văd azi cum „se cațără” copiii pe tablete, telefoane sau laptopuri. Știu că își vor rupe „doar” viitorul cu ele, căci mulți vor trăi în lumea virtuală cu mintea și, uneori, cu sufletul. Chiar și unele cărți au picat unei astfel de „tentații”.

Ce îmi mai rămâne?! Să apăs butonul care le stinge și să gândesc alternative viabile. Trebuie să fiu inventiv, să caut în copilăria mea elementele ce ar putea/dori să trăiască copilăria copilului meu.  Uneori reușesc. De cele mai multe ori, nu. Important este să fiu mereu doritor să pornesc în căutarea copilăriei netrăite. Vrea cineva să mi se alăture?! (Pr. Sebastian Catalin Hogea)