Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu Preoţii de la ţară au fost „apostolii anonimi“ ai unirii de la 1859

Preoţii de la ţară au fost „apostolii anonimi“ ai unirii de la 1859

Un articol de: Augustin Păunoiu - 25 Ianuarie 2009

Actul unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 reprezintă unul dintre aceste momente la care, alături de intelectualitatea de pe cele două maluri ale Milcovului, şi-au adus aportul şi membrii clerului. Despre circumstanţele istorice europene de la jumătatea secolului al XIX-lea, despre mişcarea unionistă din cele două provincii româneşti, dar şi despre noul statut pe care Biserica Ortodoxă Română îl dobândeşte în urma evenimentului de la 1859 ne-a vorbit domnul Dragoş Şesan, conferenţiar la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.

Domnule profesor, care au fost evenimentele care au pregătit Unirea Principatelor?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne întoarcem puţin în istorie. Momentul 1859 de care ne ocupăm are nişte precedente, şi unul din acestea este Războiul Crimeii început în 1953, care a avut un pretext religios: stăpânirea lăcaşurilor de cult de la Locurile Sfinte cerute de ortodocşii sprijiniţi de ţarul Rusiei, pe de o parte, şi de catolicii susţinuţi de Franţa, pe de ală parte. Dar adevăratul motiv îl constituia de fapt controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, precum şi stăpânirea Mediteranei orientale.

Apoi, un alt eveniment care a avut repercusiuni asupra Ţărilor Române a fost Pacea de la Paris, încheiată la 30 martie 1856. Ea stabilea următoarele clauze pentru Principate: se retrocedează Moldovei trei judeţe din Basarabia: Cahul, Bolgrad şi Ismail, în al doilea rând Principatele rămân sub suzeranitatea Porţii, cu garanţia Puterilor europene. A treia clauză prevedea organizarea în fiecare Principat a unui Divan ad-hoc, iar pentru administrarea ţării era ales un caimacam. Altă măsură se referea la libertatea navigaţiei pe Dunăre.

Putem pomeni între etapele care au pregătit Unirea şi Convenţia de la Paris unde trebuie să descifrăm poziţia marilor Puteri europene occidentale privind soarta Pricipatelor Române. Franţa a fost de partea românilor prin vocea istoricului Jules Michelet sau a unui alt mare prieten al nostru, Edgar Quinet. Nu putem să uităm pe împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, un fervent susţinător al Unirii.

Fruntaşii revoluţiei paşoptiste, animatori ai Unirii

Cine au fost cei mai activi membri ai mişcării unioniste în Moldova? Dar în Ţara Românească?

Momentul 1859 vine după un alt eveniment important din istoria poporului român. Este vorba de anul revoluţionar 1848. Coincidenţă sau nu, fruntaşii mişcării revoluţionare de la 1848 se regăsesc şi printre animatorii Unirii din 1859. Idealurile Revoluţiei de la 1848 aveau în vedere şi ideea unirii Principatelor. În Moldova, după înnăbuşirea mişcării revoluţionare de la 1848, intelectualitatea s-a orientat spre acest ideal, al unirii. Aici trebuie subliniată personalitatea remarcabilă a omului politic, istoric şi literat, Mihail Kogălniceanu. În paginile foii liberal-democrate „Steaua Dunării“, cu subtitlul „Jurnal politic, literar şi comercial“, între 1856-1859, Kogălniceanu conturează clar un program unionist. De asemenea, societatea „Unirea“ grupa forţe liberal-radicale, dar şi conservatori moderaţi, animaţi de această idee, având şi sprijinul voalat al domnului Moldovei, Alexandru Ghica. Un alt militant unionist a fost Vasile Alecsandri, care în revista „România Literară“, propune un program unionist pe linie literară. Tot el este cel care a compus imnul oficial al Unirii, Hora Unirii.

În Ţara Românească, revoluţionarii paşoptişti exilaţi din ordinul lui G. Bibescu revin în ţară. Între ei se remarcă Ion Filipescu şi C. A. Rosetti. Acesta a editat ziarul „Românul“ şi a organizat întruniri publice în favoarea Unirii.

Mitropoliţii celor două ţări, preşedinţii divanurilor ad-hoc

Între aceşti participanţi au existat şi membri ai clerului?

Despre prezenţa personalităţilor bisericeşti trebuie să constatăm că istoria oficială nu reţine multe amănunte. Ştim că în Moldova două strălucite personalităţi au împărtăşit idealurile Unirii: episcopii Neofit Scriban şi Melchisedec Ştefănescu, amândoi făcând parte şi din Divanul ad-hoc al Moldovei.

Primul, predicator şi profesor la Seminarul de la Socola, autor de manuale şi studii „Unirea şi neunirea Principatelor“, apărut la Iaşi în 1856, „Foloasele Unirii Principatelor“, editat în acelaşi an.

Melchisedec Ştefănescu, episcop şi istoric, membru în Divanul ad-hoc, însufleţit patriot, a luptat pentru unire prin articolele lăsate, dintre care cel mai important este cel intitulat „Jertfă pentru Unirea Principatelor.“

Preşedintele Divanului ad-hoc din Moldova a fost mitropolitul Sofronie Miclescu, care a condus mai apoi Adunarea electivă din 5 ianuarie 1859, în cadrul căreia a fost ales ca domn Alexandru Ioan Cuza.

Deşi pentru Ţara Românească informaţiile sunt şi mai lacunare, găsim că în fruntea clericilor unionişti se afla mitropolitul Nifon. El a fost preşedintele Divanului ad-hoc şi al Adunării elective din 24 ianuarie 1859.

Ar merita să pomenim şi numele ierarhului ardelean Andrei Şaguna, care a militat pentru ideea unirii prin editarea „Telegrafului Român“. În paginile acestui ziar erau găzduite articole scrise de români din toate provinciile istorice, care vorbeau despre idealurile unioniste de dincolo de Carpaţi.

Dar la crearea unui climat favorabil unirii au ajutat mai ales preoţii de la sate, apostoli anonimi care au vorbit credincioşilor lor despre această realizare a unificării celor două ţări. Clerul a fost alături de idealul unirii.

Diplomaţia românească convinge cancelariile străine de justeţea Unirii

Cum era justificat în faţa Puterilor europene actul Unirii?

Trebuie să înţelegem un lucru. Contextul european nu ne-a fost favorabil în acel timp. Faţă de cele două principate aflate la confluenţa a trei mari Imperii, otoman, habsburgic şi rusesc, fiecare din aceste puteri avea propriile interese. Ele doreau păstrarea separată a principatelor. Interesele politice, economice ale acestor imperii cântăreau mai mult decât drepturile pe care Ţările Române le obţinuseră prin pacea de la Paris.

Diplomaţia românească s-a străduit să convingă puterile europene să accepte această unire. Să ne gândim numai la efortul poetului Vasile Alecsandri, care pe lângă faptul că era un extraordinar om de litere, se remarcă şi ca un bun diplomat. Cu arta sa oratorică, a reuşit să-l convingă pe împăratul Napoleon al III-lea să recunoască Unirea.

La Constantinopol, delegaţia condusă de Costache Negri, un alt mare ambassador alături de Ion Filipescu, au încercat, dar în zadar, să-l înduplece pe vizirul Ali-Raşid pentru a recunoaşte unirea. Turcia s-a opus în cadrul Convenţiei de la Paris Unirii Principatelor, şi poziţia ei a rămas neschimbată.

Interesant este că marea Britanie, prin lordul Clarendon, care era atunci ministru al Afacerilor Externe al Regatului Britanic, deşi la început s-a opus românilor, mai apoi, la insistenţele franceze şi nedorind să strice relaţiile cu împăratul Napoleon al III-lea, a acceptat ca aceste provincii româneşti să se unească. Partea rusă, reprezentată de contele Orlov, prezent la Convenţia de la Paris a ezitat la început în recunoaşterea actului de la 1859, dar până la urmă a fost de partea noastră.

„Episcopul Clement al Argeşului a dus la Iaşi vestea alegerii domnitorului moldovean“

Comitetul Unirii înfiinţat la Iaşi era susţinut şi de mulţi oameni ai Bisericii: ierarhi, egumeni, profesori de seminar, protopopi, preoţi, diaconi şi călugări. Unii dintre ei au suferit prigoană din partea autorităţilor politice ostile Unirii. Primele alegeri pentru Divanul ad-hoc în Moldova au fost anulate de Turcia, sub presiunea puterilor europene, datorită abuzurilor făcute de autorităţile comandate de caimacamul Nicolae Vogoride, pentru a împiedica victoria unioniştilor.

Însă, după noile alegeri, în Divanul d-hoc al Moldovei, Biserica era reprezentată de ierarhi ca membri de drept: mitropolitul Sofronie Miclescu, ca preşedinte al Divanului ad-hoc, arhiereul Nectarie Hurmuziu, locţiitor de episcop la Roman, şi arhiereul Ghenadie Şendrea, locţiitor de episcop la Huşi. Pe lângă aceşti membri de drept, au fot aleşi alţi doi deputaţi din partea mănăstirilor neînchinate (arhiereul Filaret Scriban, de la Mănăstirea Socola, şi arhiereul Calinic Miclescu, de la Mănăstirea Slatina), precum şi trei deputaţi din partea clerului din oraşele reşedinţă de eparhii (arhimandritul Neofit Scriban, la Iaşi, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, la Huşi, şi preotul Dimitrie Matcaş, la Roman). Toţi aceştia erau în favoarea Unirii.

Lucrările Divanului ad-hoc s-au deschis la 22 septembrie 1857, cu o slujbă de Te Deum în biserica „Sf. Nicolae“ - Domnesc din Iaşi, şi au fost prezidate de mitropolitul Sofronie Miclescu, care a vorbit despre unitatea de neam şi de credinţă a românilor din Moldova şi Ţara Românească: „Moldo-românii de astăzi sunt toţi tot una - spunea el -, ei au o origine, un sânge, o patrie, o istorie, o credinţă, un Dumnezeu. Să ne silim dară să fim aşa, ca să fim vii şi ca să învieze întru noi iubita noastră Patrie“. În şedinţele din 7 octombrie şi din 20-21 decembrie 1857 s-au conturat cele mai importante orientări ale unui program de reorganizare politico-socială în favoarea Unirii şi a reorganizării Principatelor Române. Între acestea figura şi dorinţa de autocefalie bisericească. Adunarea electivă din 5/17 ianuarie 1859 de la Iaşi, prezidată de mitropolitul Sofronie Miclescu, l-a ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

În Ţara Românească, în Divanul ad-hoc, Biserica a fost reprezentată de mitropolitul Nifon, de Sfântul Calinic, episcop al Râmnicului, episcopul Filotei al Buzăului şi de episcopul Clement al Argeşului, ca membri de drept, precum şi de alţi deputaţi clerici: arhimandriţii Atanasie Stoenescu, de la Mănăstirea Sadova, şi Ieronim, de la Mănăstirea Bistriţa, şi protopopii Iancu Sachelarie, din Bucureşti, Constantin, „protonotariul“ Episcopiei de Râmnic, Vasile Serea, „catihetul“ de la Buzău, şi Constantin, iconomul de la Argeş. Divanul ad-hoc şi-a deschis lucrările la 30 septembrie 1857, prin slujba de Te Deum săvârşită la Mitropolia din Bucureşti. Lucrările au fost prezidate de mitropolitul Nifon, care a vorbit despre importanţa Unirii Principatelor, iar ceilalţi ierarhi au fost activi în comisiile de lucru.

Adunarea Electivă de la Bucureşti, din 24 ianuarie 1859, a fost prezidată de mitropolitul Nifon, care, după alegeri, a prezentat numele domnitorului ales, şi anume Alexandru Ioan Cuza, acelaşi om care fusese ales şi ca domnitor al Moldovei.

Episcopul Clement al Argeşului a condus delegaţia care a dus la Iaşi vestea alegerii domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Când Alexandru Ioan Cuza a venit la Bucureşti, la începutul lunii februarie 1859, acesta a fost întâmpinat cu mare bucurie de clerici şi popor, întrucât el devenise simbolul Unirii Principatelor Române. (fragment din cuvântul de învăţătură rostit de Părintele Patriarh Daniel în data de 24 ianuarie 2008, la slujba de Te Deum dedicată Unirii Principatelor Române)