Documentar
Omagiu pentru preotul erou

Primul preot erou în Marele Război

Dumitru Manolache, 09 Martie 2018

Slujirea preoților români pe fronturile Primului Război Mondial a fost exemplară și de un eroism copleșitor. Ei au dovedit un înalt patriotism, au ținut cuvântări înălțătoare în fața oștenilor, i-au ajutat pe medici, au îngrijit răniți și muribunzi, au împărtășit soldații răniți și i-au îngropat pe cei uciși, au suportat rigorile pribegiei, au căzut prizonieri sau au dispărut prin lagărele armatelor inamice. Două exemple sunt edificatoare în acest sens: preotul Nicolae Furnică și preotul Ioan Florescu Dâmbovița. Primul dispărut, al doilea căzut prizonier în luptele de la Turtucaia.

În timpul Primului Război Mondial au fost mobilizați 204 preoți, dintre care, la sfârșitul conflagrației, cinci erau morți, șase răniți și 19 dispăruți. Jertfa, semnele și rănile căpătate pentru binele neamului rămân cele mai frumoase podoabe ale lor. Înaintea acestora se vor pleca cu respect și venerație fiii țării. Slujirea eroică și sacrificiul suprem al miilor și miilor de oșteni căzuți pe câmpurile de luptă au pregătit un neam și o țară unită, în care să se poată afirma urmașii.

Bătălia de la Turtucaia, care s-a desfășurat între 1 și 6 septembrie 1916, a fost un dezastru pentru trupele române. Statistici, probabil niciodată complete, arată că pierderile românești s-au cifrat la aproximativ 34.000 de oameni (morți, răniți și dispăruți), alți 3.500 reușind să iasă din încercuirea trupelor bulgaro-germane, în timp ce aproximativ 2.000 de ostași au scăpat trecând Dunărea, spre Oltenița, înot sau cu ajutorul marinei fluviale române. Pierderile sângeroase, morți și răniți, au totalizat 160 de ofițeri și 6.000 de soldați, în vreme ce 480 de ofițeri și 28.000 de soldați au ajuns în prizonierat.

Dispărut pe front

Preotul Nicolae Furnică, de la Parohia „Sfânta Treime” din ­Urziceni, născut la 5 mai 1883, este considerat primul preot militar erou. La plecarea pe front, la 15 august 1916, cu Regimentul 75 Infanterie, avea patru copii, o activitate parohială și culturală deosebită, după cum aflăm din studiul referitor la acest preot militar, realizat de părintele Adrian Lucian Scărlătescu, slujitor la catedrala din Urziceni.

Preotul Furnică a căzut în luptele de la Turtucaia, fiind declarat dispărut. Nu se știe nimic clar despre ce s-a întâmplat cu el. Din memoriile preotului Mihail Marinescu reiese că părintele Furnică s-ar fi înecat în Dunăre, în timp ce preotul Grigore N. Popescu ar fi aflat că eroul dispărut ar fi tras cu mitraliera dintr-un pom până la ultimul glonț, fiind apoi sfârtecat de bulgari cu baionetele. Alții spun că ar fi căzut prizonier și că ar fi murit în lagărele din Bulgaria. Jertfa lui a rămas însă vie în amintirea enoriașilor din Urziceni, care, împreună cu preoții protoieriei, i-au ridicat o placă din marmură pe care scrie: „Amintire veșnică vrednicului preot Nicolae Furnică, mort pentru patrie la 1916. Preoțimea ialomițeană”.

Act de curaj

Părintele Ioan Florescu Dâmbovița, fost profesor de religie și duhovnic al Facultății de Teologie din București, a căzut prizonier în încercuirea de la Turtucaia. Despre ceea ce a pătimit în timpul pribegiei, aflăm dintr-un memoriu al său publicat în volumul „Preoți în lupta pentru făurirea României Mari 1916-1918”, editat de Fundația „General Ștefan Gușă” și apărut la Editura Europa Nova-Bucu­rești, în anul 2000, sub semnăturile lui Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Andrei Nicolescu.

În acest document se arată că în ziua de 24 august 1916, în timp ce toți căutau să fugă cum puteau peste Dunăre, preotul militar Ioan Florescu Dâmbovița s-a întors de pe un ponton al fluviului, urmând să traverseze pe malul românesc pe care fusese urcat cu forța, pentru a rămâne pe malul bulgăresc și a continua să dea îngrijiri muribunzilor și răniților din Regimentul 2 Grăniceri, să-i împărtășească în timp ce vedea cu disperare cum bulgarii îi secerau cu mitralierele pe cei care încercau să se salveze, aruncându-se în Dunăre. Înconjurați de trupele inamice, au fost siliți să se predea.

Suferințele prizonieratului

Din prima clipă a arestării lor, santinele bulgare i-au jefuit, escortându-i spre Razgrad, fără să le dea apă și mâncare, i-au bătut crunt, pe pielea goală, cu pari verzi rupți din pădure, i-au călcat cu cizmele peste tot corpul. Au fost duși cu vagoanele, ca niște animale, până în lagărul de la Kardjali, unde au fost cartiruiți în niște case părăsite, cu ușile și ferestrele sparte, fără paturi și așternuturi. „Iarna anului 1917 am petrecut-o fără foc și noaptea fără nici o lumină. Eu am rămas cu grupul de 100 de ofițeri până în martie 1918. Ca preot, am oficiat în mijlocul ofițerilor prizonieri, în lagărele de la Kardjali și Haskovo, în mod regulat, servicii religioase și (...) căutam prin cuvântări să le susțin moralul, destul de scăzut, din cauza mizeriei și a tratamentului rău din partea bulgarilor. Adesea eram suspectat și spionat de comandantul lagărului (...) La Ustovo, am muncit la rând cu toți ofițerii și am fost amenințat că voi fi aruncat în râul Arda, din cauză că purtam crucea atârnată de gât (...) În lagărele unde am stat, am făcut parastase (...), am adunat ajutoare pentru soldați, îndulcindu-le, pe cât se putea, traiul destul de aspru”, povestește într-un raport preotul prizonier.

După aproape doi ani de suferințe, părintele Ioan Florescu Dâmbovița a fost eliberat și a ajuns în țară.

În cea dintâi Scrisoare pastorală către preoții militari din sub­ordine, aflați pe tot cuprinsul țării, datată 20 noiembrie 1937, Partenie Ciopron, Episcopul Armatei Române, sublinia: „Ca fost ostaș, îmi dau seama ce influență are cuvântul preotului, mai ales în împrejurări grele. Și astăzi, după 20 de ani, am înaintea ochilor figura preotului militar de pe front, la care mă uitam ca la un trimis al lui Dumnezeu și îmi amintesc cu emoție de cuvintele ce ni le spunea înainte de începerea luptelor, oțelindu-ne sufletele: Viața unui om, spunea el, oricât de lungă ar fi, nu reprezintă aproape nimic față cu veșnicia; deci, a-ți încheia viața mai târziu sau mai devreme n-are importanță, însă foarte important este felul cum ți-ai încheiat viața și ce moștenire ai lăsat urmașilor tăi. Acel om se poate socoti pe deplin fericit, pe care sfârșitul vieții l-a găsit făcându-și datoria”.

Și acești preoți și-au făcut datoria. Jertfa, semnele și rănile căpătate pentru binele neamului rămân cele mai frumoase podoabe ale lor.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!