Fotografii Mihnea Păduraru

Privirile de copil ale sfinților pictaţi de Nicolae Tonitza

Dumitru Manolache, 07 Aprilie 2017

„Simţeam nevoia organică să mă sui pe acoperişuri ca să văd lucrurile de sus în jos, iar nu invers”, mărturisea Nicolae Tonitza. Această „vedere de sus” definește perspectiva din care pictura bisericească a artistului „se lasă” descoperită. Privirea de jos în sus concentrează într-un anume efort căutarea cerului, a lui Dumnezeu, rugăciunea, speranța și așteptarea smerită a semnului de binecuvântare. Asemenea stări îți îmbracă sufletul când te afli în Biserica „Sfântul Gheorghe” din Constanța, pictată de Tonitza.

Cel ce îndeobște avea să fie cunoscut ca „pictor al copiilor” sau „al ochilor”, Nicolae Tonitza (născut Toniță, nume păstrat inclusiv în perioada studiilor la Belle Arte Iași, și schimbat la plecarea în străinătate, pentru a păstra sonoritatea ț-ului), a văzut lumina zilei la 13 aprilie 1886, în Bârlad, ca fiu al Anastasiei și al lui Neculai Toniță. El avea să trăiască o copilărie chinuită și o viață agitată, cu permanente lipsuri. A fost scriitor, jurnalist, critic, traducător, actor, caricaturist și pictor, a cunoscut Răscoala de la 1907 și a fost prizonier în Primul Război Mondial.

La Constanța

Bun prieten a lui Luchian, zugravul bolnav și îndurerat, căruia i-a „legat pensula de antebrațul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor și mâna lui începuse să se zbată nervos și stângaci pe suprfața pânzei, și fața lui se crispa ca de durerile facerii”, Tonitza, avea să se stingă de scleroză cerebrală, la numai 54 de ani, în seara zilei de 26 februarie 1940. Prietenii aveau să-l găsească, nu de puține ori, într-un fotoliu sărăcăcios, cu pensula legată de mâini, tremurând în culorile pânzei, ca altădată prietenul său Luchian. Condus de foarte puțini apropiați, a fost înmormântat la Cimitirul Ghencea militar din București.
Marele artist a pictat Schitul Durău, bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și Constanța. După cum spun criticii, în pictura religioasă, el a fost un inovator. Timp de doi ani s-a tot documentat să înțeleagă ce se cere în pictura bisericească, să nu facă o lucrare realistă, ca în bisericile romano-catolice, dar nici una strict neo-bizantină, ci o pictură primitoare, cu sfinți blânzi. În 1931, împreună cu prietenii săi Constantin Buiuk și Constantin Bacalu, câștigă licitația pentru pictarea Bisericii „Sfântul Gheorghe” din Constanța, pe care nu o termină din cauza neînțelegerilor financiare. La acea dată, Tonitza se afla în deplină maturitate și forță artistică. La sfârșitul anului 1931, turla era aproape gata. În anul următor, a mai pictat câteva cuvioase mucenițe, iar în octombrie 1932 a părăsit șantierul. În 1935, pictorul Marincea Stănescu completează golurile și repictează parțial celebra scenă a lui Tonitza, `Lăsați copiii să vină la Mine”.

Ca o chemare

Privim, de jos în sus, chemați de perspectivă, monumentala pictură din biserica constănțeană, deși, în cea mai mare parte, este acoperită de funingine. Ne cufundăm în fondul albastru, ca-ntr-un val uriaș de mare. Figuri de sfinți, ce ne privesc de de sus, fermecător, senin, ca o chemare, cu ochii lor ca de copii. Căci chiar copiii i-au servit artistului drept model. „În perioada în care a pictat biserica noastră, Tonitza aducea copii de la școala de vizavi pentru a se inspira în pictarea chipurilor sfinților. Se spune că lucrul acesta i-ar fi deranjat pe părinți”, ne spune părintele paroh Lucian Iulian Săftescu. „Culorile care predomină în biserica noastră sunt bejul și albastrul, care se aseamănă cu albastrul Mării Negre. Ele transmit multă liniște”, ne mai spune părintele paroh.

Copleșitoare și intensă stare. Deși maiestuoasă, pictura aceasta dezarmează fermecând prin culoare și forme, prin liniile de contur care se topesc în „carnea” culorii, degajând o anume austeritate care te obligă la smerenie. Descoperi la îngerii și sfinții lui Tonitza, dincolo de tiparul mistic, realitatea de lângă tine, firească, normală, ce exclude orice convenționalism, o sinteză, o sacralizare a realității laice.

„Când va fi restaurată în întregime, pictura acestei bisericii va arăta spiritul lui Tonitza. Uitați-vă la Pantocrator și o să-L vedeți pe Mântuitorul blând și dătător de speranță. Priviți icoanele de pe catapeteasmă și o veți descoperi pe Maica Domnului, care emană dragoste și gingășie. Uitați-vă la scena „Lăsați copiii să vină la Mine” și-i veți vedea pe copiii care își arată dragostea față de Hristos. Tot ce a pictat Tonitza aici a făcut cu simț de răspundere și din dragoste pentru arta pe care o practica. Restaurarea celor aproape 1000 m de pictură este realizată de un grup de artiști coordonat de prof. Nicolae Sava”, ne mărturisește părintele paroh Lucian Iulian Săftescu.

Privim și ne întrebăm în gând ce înseamnă, până la urmă, a crea? Ca și când ne-ar auzi, de dincolo de timp, Tonitza ne răspunde: „A crea? A lua din lumea ce ne înconjoară, din lumea materială sau din lumea morală, elemente disparate, şi a le sistematiza apoi, a le lega la un loc, făcând un ce întreg şi logic. Dacă acest lucru nu e scăldat în acel duh de viaţă rupt din însuşi sufletul artistului, creaţia nu e operă de artă. Duhul acesta de viaţă diferă de la un artist la artist, e ceva care nu se poate defini, nici pune la cântar”.

La Constanța ne-am convins de aceasta, căci, privind de jos în sus sfinții lui Tonitza, descoperim cerul și duhul lui nepus în cântar, pe Dumnezeu, de la care așteptăm semnul iertării și binecuvântării Lui.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!