Am cunoscut de curând un preot ortodox român care slujește pe coasta de est a Canadei: Octavian Blaga. Timișorean de obârșie, acesta a asistat moment cu moment la nașterea revoltei de la Timișoara, locuind - ca
Probleme ale vieţii bisericeşti urbane
Teologul grec Panayotis Nellas spunea că scopul Bisericii, ca trup al lui Hristos, este „să transforme toate formele, să intre în toate formele istorice pe care le ia în cursul istoriei organizarea vieţii comune a oamenilor, ca să nimicească răul (pe diavolul) şi să umple toate realităţile istorice cu Duhul“. Biserica nu se confundă cu societatea, dar o poate transforma; mai mult, este datoria ei să lucreze la transformarea ei. Actualul model social european, deci şi românesc, este construit pe bazele juridice existente în cultura apuseană mult înainte de contractul social al lui Rousseau. Însăşi teologia occidentală, din momentul în care s-a rupt de învăţătura Sfinţilor Părinţi, a început să proiecteze asupra Jertfei lui Hristos şi a mântuirii oamenilor o viziune juridică îngustă. Nu este aici locul să dezvoltăm ideea, însă vom spune că şi în momentul în care diferitele revoluţii ale gândirii şi schimbările de regim au adoptat o atitudine vădit anticlericală, acest caracter legalist s-a perpetuat.
Societatea românească, cu toate tarele ei, se bazează pe modelul social occidental. Dacă Biserica nu îşi exercită pe plan social puterea de transfigurare, viaţa bisericească riscă să se pătrundă ea însăşi de categoriile societăţii. De altfel, putem observa că acest lucru se întâmplă deja de ceva vreme, îndeosebi în mediul urban. Vedem cum de multe ori credincioşii percep participarea la ciclul liturgic ca pe o simplă „obligaţie religioasă“, epuizată în conţinutul ei odată ce a fost dusă la îndeplinire. Este una dintre numeroasele obligaţii ale creştinului contemporan, pentru unii mai evlavioşi poate prima, dar cu nimic deosebită de celelalte îndatoriri - casnice, profesionale, comerciale, eventual publice. Frecventarea slujbelor Bisericii se transformă într-o serie de gesturi golite de conţinut, al căror singur scop este să-i dea omului conştiinţa datoriei împlinite, a „obligaţiei contractuale“ respectate. Câte o formulare nefericită a unui catehism îi recomandă să se împărtăşească „de patru ori pe an sau cel puţin o dată pe an“, ceea ce duce în realitate - o ştim încă din vremea când această recomandare a devenit în Rusia lege sub Petru cel Mare - la menţinerea strictă a acestei frecvenţe, privită şi ea ca o obligaţie şi nicidecum ca un izvor de viaţă. Îndeplinim adesea conştiincioşi şi uscaţi cele ale Bisericii, apoi ne întoarcem neschimbaţi la „ale noastre“. Uneori câte un zelos insistă pe anumite rânduieli şi canoane rigide şi ne lămureşte că prin respectarea acestora ne mântuim. În general, avem tendinţa să-l socotim pe un asemenea om fie un pic nebun - din cauză că ne scoate din confortul nostru mental -, fie profund credincios, pentru că îşi îndeplineşte cu acribie partea de contract cu Dumnezeu.
Aici intervine nevoia acută de catehizare. Desigur, cele de mai sus sunt o descriere schematică şi printre ele se poate strecura oricând o rază de trăire autentică. Însă astăzi, mai mult decât oricând, pentru a nu fi copleşiţi de legalismul exterior, avem nevoie de o catehizare intensivă. Creştinul, altfel bine intenţionat, care se mulţumeşte cu câteva gesturi rituale, aşteaptă nerăbdător să-şi audă pomelnicul citit cu voce tare şi să fie atins pe creştet cu cinstitele daruri, trebuie să afle din nou că toate acestea sunt zadarnice dacă nu trăieşte esenţa credinţei: împărtăşirea reală, ca relaţie personală cu Hristos în Duhul Sfânt, spre slava Tatălui. Credinţa noastră nu e ritual sau lege, ci trăire cu, pentru şi întru Hristos Cel înviat. Cum spune atât de sintetic părintele Dumitru Stăniloae: „Învierea lui Hristos înseamnă nu numai o comuniune a Lui cu Tatăl, ci şi intrarea Lui în deplină comuniune cu noi, (...) prin sălăşluirea lui Hristos prin Duhul Sfânt în fiinţa noastră“.
Mediul urban, cel care pune bazele a ceea ce numim societate, dar care în acelaşi timp e şi cel mai influenţat de ea, trebuie re-încreştinat. Preoţii trebuie să pună accent mai mult decât oricând pe această comuniune personală cu Dumnezeu şi între noi. Dumnezeu nu este un contractor, gesturile care însoţesc ciclul liturgic nu sunt obligaţii, ci manifestări vii ale iubirii Lui faţă de noi. Însă la nivel personal, acestea devin eficiente doar în măsura în care le primim. Pentru sublinierea acestei unităţi, prezenţa episcopului în mijlocul comunităţii a cărei unitate o garantează este mai necesară decât oricând, mai ales în contextul oraşelor mari, unde membrii unei parohii aşteaptă uneori şi decenii ca să-şi vadă arhiereul slujind în mijlocul lor. Învăţătura, prezenţa şi trăirea sunt cele care conduc corpul eclesial către relaţia la care este chemat de Dumnezeu, astfel încât, în Duhul Sfânt, să poată răspunde chemării pe care o vestesc cerul şi pământul: Hristos a înviat!