Lumina educaţiei
 Foto: Tudorel Rusu

Profesorul de vocaţie, mărturisitor al Iubirii

Luminiţa Sgubea, 03 Octombrie 2015

Din punct de vedere intelectual, un profesor de Religie trebuie să posede o bună cultură generală, dublată de o cultură specială teologică. De asemenea, să aibă, între altele, inteligenţă vie, imaginaţie creatoare şi o memorie bună. El trebuie să fie un specialist în materia pe care o predă, având totodată şi cunoştinţe psihopedagogice, care să‑i permită o comunicare optimă cu elevii. În acest sens, el trebuie să fie un cititor pasionat îndeosebi al literaturii teologice, dar şi al cărţilor din domeniile conexe. Întrucât dascălul de Religie nu este un simplu transmiţător de cunoştinţe, ci un mărturisitor al lui Hristos, una dintre trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale trebuie să fie, din punct de vedere intelectual, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.

Cu privire la calităţile fizice, menţionăm că profesorului i se cere un trup sănătos, fără defecte izbitoare, voce plăcută, sonoră şi un chip luminos. Ţinuta vestimentară trebuie să fie îngrijită şi lipsită de excentricităţi. Este cunoscut faptul că ordinea sau dezordinea externă a unui om o reflectă pe cea interioară. De aceea, e de prisos să insistăm că profesorul de Religie reprezintă Biserica nu numai prin cultura teologică şi viaţa morală, ci şi prin înfăţişare, îmbrăcăminte, gestică şi mimică. La ore, el trebuie să fie îmbrăcat la fel ca pentru biserică, întrucât catedra orei de Religie trebuie să fie pentru el un altar sfânt, nu un loc oarecare.

În ceea ce priveşte profilul religios‑moral, înainte de orice, dascălul de Religie trebuie să aibă dreaptă credinţă, pentru că el nu predă o lecţie oarecare, ci un crez anume, drept, deplin şi neştirbit al adevărului: crezul ortodox. Oamenii atinşi de scepticism nu pot face educaţie religioasă copiilor. Orice sentiment religios, adânc şi dezinteresat, e subtil. Oamenii dotaţi cu multă religiozitate se bucură de un grad de sensibilitate naturală. Educatorul religios trebuie să‑şi dea seama că sentimentul trebuie întreţinut, de aceea, oricât de mare i‑ar fi cultura religioasă, trebuie să‑şi sporească sensibilitatea duhovnicească neîncetat1. Felul prezenţei sufleteşti a educatorului hotărăşte soarta educaţiei. Fiecare om induce o anume atmosferă şi stare de spirit. Sunt oameni care sfinţesc totul în jur şi sunt alţii care întinează; unii liniştesc prin simpla lor prezenţă, alţii aduc tulburare chiar fără să spună un cuvânt2. Educatorii ar trebui să fie persoane care purifică prin simpla lor prezenţă, care întăresc sufletele şi le înalţă. Ei trebuie să caute să‑şi cultive în permanenţă virtuţile şi să vină în faţa clasei cu ce au mai bun. În cadrul orelor de Religie credinţa nu se predă şi nu se învaţă în vederea îmbogăţirii culturii generale a elevilor, ci pentru a le deschide sufletul spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi spre o viaţă în care ei să observe şi să urmeze valorile creştine3. O bună educaţie religioasă trebuie să‑i conducă astfel pe elevi, încât aceştia să aibă măcar câteodată ideea unei alte existenţe, infinit mai înalte şi mai frumoase, care tronează peste noi şi care e raţiunea noastră ultimă de a exista4.

O altă calitate morală a educatorului, la fel de însemnată, este sinceritatea. Această virtute este, în general, cea dintâi condiţie a metodicii. Ştiinţa metodei vine în al doilea rând. Copiii simt falsitatea, întrucât întâia lor pornire e sinceritatea. E o eroare din partea profesorului atunci când acesta crede că elevii nu observă ce este în sufletul său. Sinceritatea în educaţie e aşadar o condiţie primordială. Însă aceasta devine educativă doar atunci când dascălul reuşeşte să‑i înveţe pe copii prin propriul său mod de viaţă.

Între alte virtuţi care încununează profilul moral al unui adevărat dascăl de Religie amintim şi smerenia, răbdarea, blândeţea şi dragostea. Smerenia îl face pe profesor să‑şi recunoască limitele şi‑l fereşte să cadă în extremele subestimării sau supraestimării puterilor proprii. Dacă educatorii sunt ei înşişi recunoscători Părintelui Ceresc pentru darurile primite, conştienţi fiind de faptul că tot ce sunt şi tot ce au este darul lui Dumnezeu (Iacov 1, 17), atunci elevii vor învăţa din atitudinea lor mai mult decât din orice altceva. Învăţătura, ca şi rugăciunea, se risipeşte atunci când ne oprim, gândindu‑ne la cât de bine le facem5. În acest sens, Sfântul Grigorie cel Mare consideră că educatorul, după ce şi‑a îndeplinit îndatoririle sale, trebuie să se întoarcă în el însuşi pentru ca viaţa şi propovăduirea să nu‑l ducă la trufie. Adeseori, o cuvântare reuşită şi bogată în conţinut înalţă sufletul cuvântătorului şi succesul obţinut îi poate cauza o bucurie tainică. De aceea, educatorul trebuie să trezească în el frângerea de sine şi să trăiască în smerenie sfântă6. Profesorul de Religie trebuie să fie un om al smereniei, raportându‑se mereu la idealul suprem, Mântuitorul Iisus Hristos.

A face educație înseamnă, de asemenea, a avea răbdare. Rezultatele muncii unui profesor nu se văd imediat decât într‑o foarte mică măsură. Educaţia trebuie facută cu răbdare şi temeinic; rezultatele reale sunt cele care se constată în timp. În ceea ce priveşte blândeţea, la Religie, mai mult ca la oricare altă disciplină, această calitate a dascălului e o condiţie sine qua non pentru o bună desfăşurare a lecţiei. Blândeţea îl ajută pe profesor să câştige încrederea elevilor, fără de care nu este posibilă educaţia7.

Virtutea cea mai înaltă, care trebuie să împodobească sufletul profesorului de Religie, este însă iubirea. Iubirea creştină, ca principiu fundamental al educaţiei, este firul roşu al întregului sistem educaţional. Un dascăl adevărat poate fi numai acela care este pătruns de o mare iubire pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Prin iubirea aproapelui avem metoda educativă, calea de a cultiva, îmbunătăţi şi perfecţiona omul, până la asemănarea lui cu Dumnezeu. Iar iubirea lui Hristos este cea mai bună metodă educativă prin care oamenii pot deveni mai buni şi mai fericiţi, cel mai bun program social şi mai autentic ideal cultural8. Dragostea îl face pe profesor să asculte orice dorinţă a copiilor, să înţeleagă scăderile lor pentru a le înlătura. Educatorii trebuie să trateze fiecare elev potrivit caracterului său, recunoscând că orice trăsătură poate fi convertită într‑o direcţie bună. Intervenţia noastră în viaţa unui copil nu trebuie însă să se realizeze prin reacţii pătimaşe. Scopul este de a oferi ce e mai bun pentru şcolar, nu de a controla existenţa sa. Să‑I facem loc lui Dumnezeu să acţioneze şi să încurajăm elevul să‑L cheme în viaţa lui9. Educatorul creştin are datoria să preţuiască şi să‑i iubească pe copii, aşa cum Mântuitorul i‑a iubit.

Toate aceste virtuţi, dacă vor împodobi sufletul unui dascăl de Religie, vor confirma vocaţia autentică a acestuia şi mărturia lui de catehet. Profesorul de vocaţie este, de fapt, un martor şi mărturisitor al Învăţătorului Suprem şi al Evangheliei Sale, fiindcă el nu învaţă în nume personal, ci în numele lui Hristos.

Luminiţa Sgubea este profesor de Religie la Şcoala Gimnazială nr. 3 Cugir, judeţul Alba

Note:

1 V. Băncilă, Iniţierea..., pp. 67‑68.

2Ibidem, p. 115.

3 ‑Pr. Dorin Opriş, Monica Opriş, Religia şi şcoala. Cercetări pedagogice, studii, analize, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2011, p. 19.

4 V. Băncilă, Iniţierea..., p. 137.

5 Maica Magdalena, Cum să comunicăm..., p.10.

6 ‑Sfântul Grigorie cel Mare, Cartea Regulei pastorale, trad. Alexandru Moisiu, Ed. Centrului Mitropolitan, Sibiu, 1987, p. 208.

7 V. Băncilă, Iniţierea..., p.82.

8 ‑Ilarion V. Felea, Religia culturii, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române,Arad, 1994, p. 348.

9 Maica Magdalena, Cum să comunicăm..., p. 122.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!