Repere şi idei
Profesorul Liviu Leonte la ceas aniversar

Profesorul Liviu Leonte la ceas aniversar

Grigore Ilisei, 07 Aprilie 2014

Întruchipare fizică mai degrabă nordică, chip de un alb parafinos şi păr cânepiu mătuit, profesorul Liviu Leonte este însă lăuntric, adică sufleteşte o plămadă românească prin excelenţă. Datorează spiritualiceşte această croială şi devenire mai multor factori. Cel dintâi şi capital a fost familia, părinţii săi, tatăl, învăţător de tip haretian, jertfitor şi plinitor al datoriei de modelator de oameni. A fost crescut în cultul a tot ceea ce era românesc în substanţă, dar, totodată, şi în respectul valorii oriunde există aceasta pe faţa pământului. Acolo, în satul de lângă Cotnarii podgoriilor de legendă şi Academiei Latine şi Hârlăul ctitoriilor voievodale, ştefaniene şi rareşiene, la Cepleniţa, unde a venit pe lume la 8 aprilie 1929, sunt germenii personalităţii viitorului cărturar, aceea de iubitor al cărţii, adept al principiului benedictin „ora et labora“, fiinţă cumpănită în acţiunile sale, măsurat în vorbe, generos cu semenii şi neodihnit în a umbla cu voluptate pe potecile bătute şi nebătute ale cunoaşterii. A cutezat, când a fost cu putinţă, să taie cărări proprii şi să dezvăluie lumii orizonturi până atunci neştiute, spre desfătarea preţuitorilor scrisului românesc.

Profilul de om de carte s-a definit şi cristalizat mai cu seamă în anii petrecuţi la Liceul Internat din Iaşi. A fost elevul strălucit al acestei ilustre şcoale. Chiar fruntea frunţilor. Numele său este încrustat pe coloanele ce eternizează pe şefii de promoţie de-a lungul unui veac şi mai bine. Absolventul Liceului Internat ştia bine franceza, excela la limbile clasice, iar în ceea ce priveşte limba şi literatura română, acestea făceau parte din ADN-ul său. Ieşise din acea şcoală de elită cu bateriile încărcate. Avea muniţia necesară şi dobândise forţa interioară şi discernământul critic pentru a străbate cu pierderi minime pragurile vijelios primejdioase, cauzatoare de traume grave, ale anilor în care a urmat studiile universitare, cei ai reformei învăţământului de sorginte sovietică, luptei de clasă, epurărilor şi proletcultismului. I-a surâs însă norocul să-l aibă în preajmă în acele vremuri de restrişte, ca şi în liceu, pe admirabilul profesor N.I. Popa, cel care i-a fost mentor, dar şi generos proteguitor. Nu i-a călcat pe urme nici în preocupările de comparatism şi nici în cele de franceză. S-a simţit atras mai mult de literatura românească. Era convins că pe acest tărâm putea să se manifeste cu aplomb şi să rostească nerostitul. Dovedise în exerciţiul de cronicar literar de la „Iaşul Nou“ o mânuire elegantă a verbului, capacitatea de a emite judecăţi de valoare clare şi de a le exprima memorabil. Cu alte cuvinte, existau premise să se dedice acestui spaţiu al creaţiei cu valori aşezate, dar şi cu altele în plin proces de decantare către durabil.

Întâmplarea a jucat un rol important în traiectul acestei cariere remarcabile. La scurt timp după absolvire a fost nevoit să accepte, aspirând să intre în mediul academic, să lucreze într-un colectiv de lingvistică al Academiei, condus de profesorul Gavril Istrate, fostul elev al lui Iorgu Iordan. Nu era chiar ceea ce-şi dorea, dar acest stagiu s-a dovedit a fi în cele din urmă deosebit de folositor. L-a înzestrat cu uneltele necesare pentru ceea ce-a reprezentat mai târziu preocuparea fundamentală a activităţii sale, editarea şi studiul operei lui Costache Negruzzi. Atunci s-a petrecut şi întâlnirea providenţială cu ceea ce avea să fie nu doar o temă de cercetare, ci sensul fundamental al demersului în domeniul istoriei literare şi pe deasupra o mare şi nestinsă pasiune. În 1957 profesorul N.I. Popa l-a invitat să colaboreze la realizarea ediţiei Negruzzi şi a unei monografii consacrate scriitorului. Era împlinirea uneia dintre dorinţele secrete cele mai ardente. Tânărul Liviu Leonte a purces la făptuirea acestui proiect cu toate armele în bandulieră şi într-o stare de spirit ce amintea de lucrarea benedictinilor. Cunoştinţele filologice perfecţionate în perioada de lucru în colectivul de lingvistică i-au permis eremitului cel tânăr să scoată la lumină uitatele, aproape pierdutele manuscrise colbuite, să dezbrace cuvintele lui Negruzzi din haina chirilicii şi să le îmbrace în veşmântul cel firesc şi strălucitor al latinităţii, în care se arătau aidoma unor părticele pe un potir de împărtăşanie. Profesorul Liviu Leonte nu numai că ni l-a restituit pe Negruzzi în toată splendoarea sa în ediţii critice, pentru care a primit de două ori Premiul Pepessicius şi pe cel al Uniunii Scriitorilor, dar a ostenit rodnic în desluşirea tâlcurilor unei opere unice, prin interpretări originale, ce au contribuit decisiv la situarea scriitorului pe soclu în areopagul literaturii româneşti. Acest op monografic, încununat de asemenea cu lauri, este cercetarea de referinţă a exegezei negruzziste. Dar profesorul Liviu Leonte nu s-a limitat doar la studierea şi comentarea acestui capitol al istoriei noastre literare. S-a afirmat constant şi activ ca un specialist al întregului peisaj epic naţional, impunându-se ca diagnostician fin şi analist subtil. De la privirea individuală a trecut firesc la cea de ansamblu şi la sinteze pertinente. Contribuţiile sale sunt catalogate ca esenţiale cu privire la proza românească. Scara de valori pe care a creat-o trece de conjunctural, se înscrie în durată.

Admirabilul hermeneut al prozei are antene ce surprind ceea ce este esenţial şi în alte genuri literare. A probat-o în scris, dar şi la catedră ca dascăl de vocaţie şi apropiat de studenţi, dar fără rabat de la exigenţa academică. Cu unii dintre studenţii săi a legat prietenii de o viaţă. Totodată, aidoma haretianului său părinte, s-a dăruit generos cetăţii, săvârşirii faptelor celor bune. Anii petrecuţi în fruntea revistei „Cronica“, sau cei din universităţile din Montpellier şi Toulouse mărturisesc elocvent această vocaţie. Românii, preţuind lucrarea sa, i-au adus laudă, încununându-l în 2002 cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler, iar francezii l-au cinstit cu înalta distincţie „Chevalier dans l'Ordre des Palmes Académiques“ (2002). Universitatea „Al. I. Cuza“, pe care a slujit-o cu devoţiune o viaţă, i-a conferit în 2008 titlul de Profesor Emeritus.

Noi, foştii ucenici, îi dăruim în acest ceas aniversar, 85 de ani de viaţă, neuitarea şi recunoştinţa noastră.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!