Analiză
Provocări şi probleme în educaţia de azi

Provocări şi probleme în educaţia de azi

Alexandru Constantin Chituţă, 19 Septembrie 2013
„Viitorul unei naţiuni este hotărât de modul în care aceasta îşi pregăteşte tineretul“, afirma, încă din secolul al XVII-lea, marele umanist olandez Erasmus. În ceea ce putem numi generic educaţia XXI, putem lua ca reper segmentul istoric temporal al începutului de secol şi mileniu în care ne aflăm, mai ales având în vedere perspectiva a ceea ce va urma în deceniile viitoare. Prin calitatea educaţională, Şcoala şi Biserica reprezintă locurile de păstrare şi transmitere a valorilor identitare.
 
Şcoala astăzi este pusă în situaţia de a răspunde provocărilor moderne, prin promovarea unor categorii de valori în rândul tinerilor. Cât anume contribuie însă şcoala contemporană la dezvoltarea în elev a premiselor care vor uşura confruntarea lui cu societatea contemporană complicată? Cât mai poate şcoala de azi să fie caracterizată drept una dintre podoabele civilizaţiei, bunăcuviinţa moravurilor, lumina Bisericii? Acest lucru constituie o problemă actuală. 
 
Şcoala reprezintă pentru fiecare persoană etapa importantă în definirea personalităţii lui, după rolul pe care îl are familia. În consecinţă, rolul şi implicarea misionară în educaţia tinerilor astăzi reprezintă o direcţie pastorală atent urmărită de Biserică. De altfel, după învăţătura creştină, educaţia este un dar de la Dumnezeu, o acţiune specifică omului şi, de aceea, educaţia începe odată cu omul.
 
Actuala criză conţine, fireşte, o doză de incompatibilitate de caracter, ca şi o încrucişare nefericită de competenţe instituţionale. În aşteptarea unei Constituţii, Uniunea Europeană dispune deocamdată de o singură definiţie prospectivă: comunitatea celor 27 de state membre este ţinută împreună de voinţa de a crea o societate şi un spaţiu economic bazat pe cunoaştere. Nu poţi să trăieşti bine decât în mod inteligent. Iar inteligenţa se formează şi se cultivă şi, ca atare, are un cost. Creşterea economică şi mobilitatea socială pot netezi o parte din barierele ce îi despart încă pe cetăţenii români de cei europeni. Însă pentru a reuşi cu adevărat în Europa sunt necesare politici publice care să permită educarea şi echiparea românilor cu un triplu capital de înţelegere a democraţiei, de cunoaştere a societăţii şi de competenţă profesională cât mai apropiat de nivelul celui european.
 
În lucrarea sa „Puncte cardinale în haos?, Nichifor Crainic arăta: „Vremea noastră este vremea tineretului. În timp ce o lume se destramă, o altă lume îşi caută formele de viaţă, pulsul ei zvâcneşte în venele tineretului. Neliniştea generaţiei vechi se transformă în suspine după lume care asfinţeşte, de aceea tineretul de astăzi constituie una dintre preocupările constante ale pastoraţiei Bisericii. Copiii de astăzi nu mai seamănă cu părinţii sau bunicii noştri, cei care eram copii acum 40-50 de ani. Dacă ar fi să căutăm şi să stabilim pe ce cărări tainice a pornit prefacerea de sub ochii noştri şi cum părinţii sunt independenţi şi rămân totuşi solidari cu copiii lor, ar fi să rămânem prea mult într-un domeniu nesigur, despre care Sfânta Scriptură dă următoarea sentinţă: părinţii au mâncat aguridă şi s-au sterpezit dinţii copiilor. Aş putea spune că toată dezordinea şi răutatea date pe faţă de actuala generaţie sunt, parţial, o moştenire, dar provin şi din jalnicul materialism contemporan“.
 
Începând din 1998, aproape o treime din tinerii care termină şcoala generală obligatorie, a cărei calitate este oricum din ce în ce mai improvizată, nu au reuşit ori nu au dorit să-şi continue studiile sau au fost repartizaţi din oficiu în filierele şcolare ale eşecului. Mai mult, după 2000, asociat atât fenomenului migraţiei sezoniere a forţei de muncă, cât şi inegalităţii sporite de şanse, abandonul şcolar înregistrează anual niveluri îngrijorătoare, de circa 20 de procente. Sistemul de educaţie se află în declin, într-o stare de criză cumulată: insuficienţa fondurilor alocate atât pentru salarizarea profesorilor, cât şi pentru întreţinerea şi dotarea şcolilor; grave şi profunde inegalităţi de pregătire şi de oportunităţi între cei care trăiesc în mediul rural şi cei aparţinând populaţiei urbane; între cei din familii dotate cu capital social şi cei lipsiţi de resurse economice şi simbolice; cât şi slaba capacitate de competiţie pe piaţa muncii a numeroşi absolvenţi de liceu şi universitate.
 
Cu toate că educaţia este de regulă socotită o prioritate naţională, iar presa o aşază pe prima pagină a „agendei cetăţeanului“, nici un guvern nu a tratat-o ca pe serviciul public cel mai important asigurat de stat, în măsura în care învăţământul general are misiunea de neînlocuit de a-i forma pe copii şi adolescenţi pentru cetăţenie. Şcoala nu este un rău necesar, pe care se cuvine să-l eviţi cu abilitate, ci singura modalitate prin care tinerii României se pot bucura de dreptul de a avea şanse egale, oriunde în Uniune, indiferent de mediul din care provin.
 
Educaţia pentru cetăţenie democratică şi pentru liberul exerciţiu al drepturilor civile, politice şi sociale este, de aceea, o condiţie obligatorie şi necesară într-o societate a libertăţii şi prosperităţii, a domniei legii şi a siguranţei cetăţenilor, a calculului raţional şi a spiritului întreprinzător. Absolvenţii învăţământului general obligatoriu ar trebui să fie cetăţeni cu gândire independentă şi inovatoare capabilă de evaluare şi autoevaluare, conştienţi de drepturile şi de posibilităţile lor, care să cunoască în primul rând cum funcţionează instituţiile europene şi instituţiile statului de drept naţional şi care sunt regulile pieţei libere şi ale competenţei.
 
Educaţia este unul din fenomenele care au apărut odată cu societatea umană, suferind pe parcurs modificări esenţiale.
 
Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele“. Aristotel, în lucrarea sa „Politica“, spune că „educaţia trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare“. Comenius, în lucrarea „Didactica magna“, considera că, la naştere, natura înzestrează copilul cu „seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii“, ele devenind un bun al fiecărui om numai prin educaţie.
 
Astăzi, se propun patru tipuri fundamentale de învăţare devenite pe parcursul vieţii „piloni ai cunoaşterii“: a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să convieţuieşti împreună cu ceilalţi şi a învăţa să fii. În raport cu cerinţa educaţiei de a-i învăţa pe elevi cum să înveţe, şcoala trebuie să-i înveţe în primul rând căile şi mijloacele de supravieţuire, şi de aici de a face faţă şi de a găsi totuşi posibilitatea şi capacitatea de a-şi împlini şi realiza viaţa la potenţialul pe care împrejurările istorice, nivelul social general, contextul îl permit. Trebuie să fim preocupaţi să-i învăţăm nu doar să înveţe, ci şi cum să-şi consolideze anumite însuşiri specific umane, cum ar fi prietenia, omenia, solidaritatea, dragostea, ospitalitatea, compasiunea faţă de ceilalţi etc. 
 
Prin urmare, criza financiară şi economică actuală poate constitui un nou izvor de conflicte sociale, interetnice, interreligioase şi internaţionale sau, dacă este abordată cu responsabilitate maximă, ea poate fi un moment favorabil pentru a promova înţelepciunea convieţuirii paşnice prin noi forme de comunicare şi cooperare în a păstra şi cultiva darul sfânt al vieţii umane.
 
Ajutarea elevilor pentru viaţa în comun prin condiţiile pe care le oferă Biserica constituie un antidot pentru lipsa de interes a tinerilor faţă de şcoală, ajută la îndepărtarea stresului lor şcolar, întrucât asigură posibilităţile unei corecte coexistenţe a profesorilor şi elevilor şi oferă şansele creării unui climat uman.
 
Biserica Ortodoxă Română, prin proiectele sale „Hristos împărtăşit copiilor“ şi „Alege şcoala!“, doreşte să refacă legătura copiilor cu parohia, cu o comunitate vie, mărturisitoare şi rugătoare care preţuieşte familia şi şcoala. Prin aceste proiecte, Biserica se străduieşte să-i integreze pe copii în comunităţi care se întemeiază pe cultura iubirii fraterne şi a solidarităţii practice. 
 
Aşa cum afirma Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, trebuie să fim conştienţi şi să afirmăm că: „În timp de criză, oamenii se schimbă: unii devin mai responsabili şi se maturizează, iar alţii se tulbură şi se destabilizează. De aceea, educaţia în timp de criză trebuie să fie întărire spirituală a copiilor şi părinţilor pentru a nu pierde echilibrul şi speranţa. De fapt, educaţia adevărată modelează şi cultivă pe om nu numai profesional, ci şi spiritual. Din păcate, în concepţia lumii secularizate de astăzi, unii părinţi aşteaptă ca şcoala să ofere copiilor lor o educaţie care să le permită să câştige cât mai mult, într-o perspectivă strict materialistă. Astfel apare individul «emancipat» care vrea să fie cineva prin ceea ce acumulează material, dar care nu acordă multă importanţă valorilor spirituale şi morale. În această perspectivă, omul educat numai ştiinţific poate ajunge să fie în acelaşi timp «savant şi sălbatic». Însă o educaţie solidă poate învinge o criză economică!“
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!