Revista presei
Puţină gramatică

Puţină gramatică

Oana Rusu, 14 Noiembrie 2009

O greşeală frecvent repetată şi însuşită de majoritate ajunge să fie regulă, cel puţin atunci când e vorba de limbă, aşa cum observau unii lingvişti de la începutul şi de la mijlocul secolului al XX-lea. O istorie a unei limbi poate fi făcută urmărind erorile care devin loc comun: „poporul face limba, dar o face fără să-şi dea seama cum o face“. Deşi poporul nu ţine seama de gramatici şi tratate, „există ceva de care se influenţează şi poporul. Sunt două lucruri: presa, mai ales cea cotidiană, şi literatura“.

La începutul secolului al XX-lea, după îndeplinirea idealului naţional, românii devin atenţi la limba pe care o vorbesc. Ziarele abordau frecvent „chestiuni de limbă“, aducând în discuţie necesitatea întocmirii unor tratate, istorii, dicţionare, atlase, în care să fie surprins fenomenul lingvistic din bazinul carpato-danubian. O asemenea „chestiune“ nu era tocmai uşor de îndeplinit, mai ales că era o muncă titanică care nu aducea rezultate imediate şi nici câştiguri financiare. Totuşi, unii lingvişti dezbăteau fenomenul în presă, aceasta fiind direct interesată de modul în care se vorbea şi de cum ar trebui să se vorbească.

Într-un serial intitulat „Puţină gramatică“ din ziarul „Adevărul“, Gh. Reviga observă care sunt greşelile ce apăreau frecvent în limba vorbită şi scrisă de la mijlocul secolului al XX-lea. În „Puţină gramatică: Gerunziul“ din 4 ianuarie 1931, ziarul „Adevărul“, Gh. Reviga arată că „Limba literară se serveşte de modul gerunziu pentru a prescurta o propoziţie secundară: «văzând că nu mai vine» e mai scurt decât «din cauză că am văzut că nu mai vine». În limba noastră populară însă, gerunziul nu se întrebuinţează decât foarte rar şi mai cu seamă ca adverb de mod: «te văd râzând», etc. De aici rezultă că oamenii inculţi, când pun mâna pe condei şi vor să-şi arate educaţia, abuzează de gerunziu, deoarece au băgat de seamă că în limba literară acest mod se întrebuinţează mai des decât cea vorbită. (...) Un elev scrie întrâo compoziţie că avea un coleg cu care era bun prieten. Apoi, după punct: «Părându-mi rău că ne-am despărţit, el fiind acum la alt liceu». Propoziţia principală e deci şi ea exprimată tot printrâun gerunziu“. Greşeli apar chiar şi în romane: „«Tatăl ei sosind acasă, Annie dormea încă» sau: «Îşi puse ochelarii citind ziarul»“.

Un alt episod din „Puţină gramatică“ din „Adevărul“ de pe 17 martie 1931 tratează „Disimilarea“: „două sunete asemănătoare, în interiorul unui cuvânt, au uneori tendinţa de a se diferenţia. Unul din ele sufere o schimbare care le face să nu mai semene (...) Cel mai simplu fel de disimilare este înlocuirea unui sunet cu altul dar există şi semne de disimilare totală, adică de dispariţia complectă a unui sunet. Sunetele cele mai aplecate spre disimilare sunt «r» şi «n». Din «trotuar», mahalagii noştri au făcut «trotal», înlocuind pe al doilea «r» prin «l». Primul «r» din «artilerie», jenat de «l» şi «r» următori, a fost prefăcut în «n» (antilerie). Din «trior», ţăranii au făcut «trion», «cartuşieră» a devenit «cartuşelă», iar «n» din «manutanţă» a devenit «l» (malotanţă)“.

Autorul oferă şi „exemple de disimilare totală: în loc de «portret» se aude la ţară «potret», cu primul «r» dispărut; în loc de «recrut», se spune curent «răcut» (...) «Proprietar» e pronunţat de toată lumea «propietar», căci, acesta are trei de «r». În loc de «antreprenor» se poate citi «anteprenor»“. Alte expemple oferite de Gh. Reviga sunt: în loc de „contingent“, „cotingent“ sau „cotigent“; în loc de „recensământ“, „recesământ“: „Mulţi scriu «incediu» în loc de «incendiu». În loc de «oprobriu» se citeşte adesea «oprobiu», în loc de «frustra», «frusta»“.

Un alt episod din „Adevărul“, din „Puţină gramatică“, cel din 1 aprilie 1931 tratează „Analogia“, prin care „se crează sau se transformă cuvintele din cauză că, prin analogie, sunt puse în legătură cu alte cuvinte, puţin deosebite ca formă“. Un exemplu este „Forma veche românească «strein» (de origine nelămurită) a devenit azi pentru mulţi «străin» pentru că vorbitorii vedeau în partea lui de la început prefixul «stră» de la «străbun», «strămuta», «străbate». Cuvântul de origine greacă «dizenterie» e pronunţat de unii «dezinterie» pentru că se crede că are la început prefixul românesc «dez» din «dezarma», «dezonora», etc. În realitate, prefixul e grecescul «digs», care înseamnă «rău» (...) Cuvântul de origine latină «inimic» a fost schimbat în «inamic» ca să semene cu «amic» (...) În unele părţi ale Capitalei se spune «mă aşed» în loc de «mă aşez» deoarece am avea de a face cu un compus al lui «şed» (...) Cuvintele create prin analogie sunt foarte numeroase şi chiar necesare, căci acesta este felul cel mai fericit pentru îmbogăţirea unei limbi. Sunt însă şi cazuri în care analogia este rău înţeleasă. După fructifer, somnifer, adică «producător», «purtător, de fructe de somn», sâa format cuvântul «petrolifer», cu înţelesul de producător de petrol. Dar cuvântul cel nou sâa întrebuinţat şi în expresii ca: «acţiuni petrolifere», «convenţii petrolifere», ceia ce, logic vorbind, este absurd. Bine înţeles, nimeni nu va mai putea scoate astăzi din limbă această greşeală“.

„O parte a publicului cititor a început să se intereseze şi de felul cum se scrie“

Articolul „Atlasul linguistic al României“ din „Adevărul“, de pe 15 septembrie 1933, semnat de Al. Graur, arată că „Din iniţiativa Muzeului Limbii Române din Cluj sâa început acum câţiva ani ancheta care trebuie să ducă la publicarea Atlasului linguistic al României. Domnii S. Popp şi E. Petrovici, dela Universitatea din Cluj, parcurg tot teritoriul ţării şi chestionează persoane anumite alese, după un chestionar dinainte stabilit. Răspunsurile obţinute în felul acesta sunt apoi înscrise pe hărţi, care dau posibilitatea să se urmărească geograficeşte întinderea unui cuvânt sau a unei expresii şi diferenţele de pronunţare între o regiune şi alta (...) Cuvântul asupra căruia sâa cerut informaţiuni este «mîni», pluralul de la «mînă». Cifrele reprezintă localităţile cercetate (...) Dacă examinăm cu luare aminte harta, vom vedea că, pe lângă forma noastră «mâini» care nu se găseşte pe hartă pentru că Muntenia nâa fost încă explorată, se mai utilizează formele «brânci», «labe», «mînuri» etc. (...) O formă destul de curioasă este pluralul «mînuri» cu terminaţia de neutru. Anchetatorii îl socotesc provenit din pluralul vechi românesc «mînu» existentă şi astăzi“.

Articolul „Pentru limba românească“ de Ion Romoşian din „Adevărul“ de pe 14 februarie 1924, arată că „Discuţiunile iscate în timpurile din urmă, în jurul câtorva chestiuni mărunte de ortografie şi de limbă, în unele periodice şi mai ales în Ziarul «Dimineaţa», dovedesc că o parte a publicului cititor de toate zilele a început să se intereseze şi de felul cum se scrie, nu numai de ceea ce se scrie. Ivirea acestui început de interes din partea publicului ar trebui să fie semnalul care să provoace o încercare de a pune bazele unei opere de refacere în studiile linguistice, refacere care să cuprindă în sfera ei o restauraţiune a monumentelor de limbă şi o «instauratio magna» în cunoaşterea limbii actuale“. Autorul se arată sceptic în posibilitatea Academiei Române de la acea vreme de a realiza această operă: „Academia Română nu a putut înfăptui un dicţionar, chiar mai redus decât al lui Littré, necum să continue Magnum Etymologicum a lui Hasdeu, şi mă înndoiesc că dicţionarul ce lucrează în prezent sub conducerea d-lui Sextil Puşcariu, va fi, când va fi, terminat, deşi i-o doresc din suflet (...)“.

„Sunt forme sintactice care au fost transformate de presă“

În articolul „Chestiuni de limbă“ din ziarul „Adevărul“ de pe 20 martie 1924, autorul TH. D. Sperantia arată cum „Chestiunile de limbă ocupă şi ele din când în când câte un loc în presă. Câte o dată ocupă aşa de însemnat loc că se întinde câte o horă în care intră şi presa cotidiană şi periodicele“.

Autorul observă că uneori o formă greşită a unui cuvânt intră în uz: „Cine să hotărască însă, cine să aleagă forma care trebue sau care merită sâo păstrăm în limbă? Academia? Grămăticii? Dicţionarul? Dar poporul care vorbeşte limba nu ştie de nici una de astea (...) Şi cu toate acestea poporul face limba, dar o face fără să-şi dea seama cum o face. Acele cuvinte, acele forme rămân şi trăiesc în limbă care îi convin poporului să le întrebuinţeze, care îi vin mai îndemână a le întrebuinţa, care îi vin mai lesne la gură, etc.. Care nu îndeplinesc aceste condiţiuni rămân neîntrebuinţate, se uită, mor. De geaba scrii tu în gramatică, el nu ştie ce ai scris (...) Cu toate acestea există ceva de care se influenţează şi poporul. Sunt două lucruri: presa, mai ales cea cotidiană, şi literatura (...) Sunt forme sintactice care au fost transformate de presă şi forme care au fost aduse din nou (...) Prin influenţa presei a ajuns a se zice astăzi: «Ziua reginei Maria» în loc de «reginei Mariei», «biserica sfintei Ana» în loc de «sfintei Anei»“.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!