Catedrala Patriarhală din Bucureşti Biserica din satul Ordoreanu Nou, comuna Clinceni, judeţul Ilfov Crucea Eroilor de pe Caraiman, Munţii Bucegi Catedrala Arhiepiscopală din Constanţa Castelul
Rădășeni, satul-muzeu de la porțile Bucovinei
Vechi hotar între Moldova și Bucovina și o istorie înfășurată în mireasma de pârg a livezilor ce i se cațără, din străvechime, pe spinare. Așa ar suna o scurtă definiție a Rădășenilor. Dar satul e precum cufărul bunicii. În casele albe, prin podurile acoperite de fagurele șindrilei, prin ogrăzile netezite ca într-o zi de duminică, prin cămări și pe ulițe, dar mai ales în inimile oamenilor, stau bucățile sale de veșnicie: tradițiile. În scurtă vreme, toate își vor spune poveștile dintr-un binemeritat muzeu.
De veacuri, Rădășenii stau aciuați într-un cuibar de clorofilă. Ca și cum Dumnezeu, socotind cum să facă mai frumoasă lumea asta, a scobit pământul din buza Fălticenilor, a presărat jur-împrejur o horă de dealuri, iar în căuș, de-atunci, frământă întruna aluatul vieții. Măsura lucrurilor e dată, aici, de muncă și de mireasma de poame coapte. Satul stă sub asediul întinselor sale livezi, rânduindu-și anii după semnele desenate de straiul mereu schimbător al pomilor.
În miez de toamnă, când restul Moldovei se-mbracă în cafeniu, iar câmpurile ruginesc, la Rădășeni, pe coclauri, verdele stă încă țeapăn, livezile n-au scuturat povara de frunziș. Clorofila se uită trufașă la frig, ca la un pungaș ce-a dat buzna neanunțat.
Case albe, cum e laptele ce dă în fiert, se amestecă, într-o surprinzătoare frățietate cu cele mai noi, mai zdravene, mai după moda timpului. Ulițe îngrijite, curți curate, ordonate nemțește. Grădini și câmpuri așijderea. Numai un deal desparte împărăția asta de târgul Fălticenilor, așa că vechiul și noul se întâlnesc la tot pasul, fac reverențe unul în fața celuilalt. Însă, deși au împrumutat obiceiuri și straie noi, oamenii n-au uitat buna rânduială a satului lor de odinioară.
Căsuțele vechi, ale bunicilor, construite la începutul veacului trecut, cu pereți văruiți și cu acoperiș cernit, de draniță, sunt atât de îngrijite că, dacă n-ar mirosi așa de frumos a mere pe uliță, ai zice că te afli într-o poveste.
Moș Grigore Tulbure încă mai ține Cazanul de țuică al satului, și după 53 de ani. La 81 de ani, mai sprinten ca un băietan, cântă și acum din fluierul care l-a făcut vestit în toată Suceava și le povestește tinerilor cum era lumea de altădată, din care vine.
Femeile nu și-au aruncat frumoasele costume populare, le așază cu busuioc și levănțică în lăzile brașovenești și le dau nepoților sau copiilor, să știe cine le-au fost strămoșii. Rebeca Andrieș are un costum vechi, de la bunica, pe care-l poartă cu mândrie în concerte, căci, deși e mititică, știe grozav a cânta și a juca moldovenește. La fel și Teofan, căruia bunicul Grigore i-a predat boanda (bunda) mamei sale, veche de o sută de ani.
Învățătorul Gheorghe Popa (67 de ani) a adunat câteva accente ale lumii Rădășenilor, așezându-le în căsuța sa de sub pădure, în care primește cu drag pe oricine dorește să pășească într-o imaginară casă a bunicilor.
Rădășeni, satul belșugului
Așezat pe Valea Horbazei, satul e atât de ascuns încât și vară, și iarnă de pe drumul mare al Humorului nu se văd decât niște aburași - fumul ieșind din coșurile cuhniilor - croindu-și drum spre văzduh. Prima așezare a Rădășenilor, spun documentele istorice, a fost pe locul numit Seliște, iar satul, atestat la 1414, aparținea Mănăstirii Slatina. „Oamenii s-au mutat pe actuala vatră de sat la 1624. Primii care au venit sunt Perjerii, apoi au venit Loghinenii. Toate ulițele sunt azi formate din case ale fostelor grupuri venite aici din Seliște, care și cum s-au așezat. Noi ne aflăm acum pe ulița Perjerilor”, îmi povestește Ioan Axinte, fost profesor de istorie-geografie la școala din Rădășeni, acum pensionar.
Încă din vechime, Rădășenii erau vestiți pentru poamele lor. Pe costișe sau pe loc drept, livezile s-au înmulțit, îndoind pomii de roade. Soiurile tradiționale de mere ale acestui ținut - Ranet, Pătul, Fără nume, Muntenești, i-au adus satului faimă și oamenilor bani frumoși. „Pământul e cheia. E așa de roditor, că orice-ai semăna crește ca din apă”, spune profesorul Axinte.
Azi, din soiurile vechi, se mai cultivă Ranetul, recomandat pentru consum în special diabeticilor. Oamenii s-au orientat spre soiuri noi, mai productive, căci comerțul cu mere le e meseria. „Rădășenii au reprezentat primul bazin pomicol din Moldova. Pe ceea ce s-a găsit în această comună s-a dezvoltat, ulterior, bazinul pomicol Fălticeni. În prezent avem în sat 440 de hectare de plantații noi, făcute de tineri care au lucrat în străinătate, apoi au venit și au investit în ceea ce au făcut și părinții lor”, explică Neculai Perju, primarul Rădășenilor.
Norocul acestui sat n-a fost însă numai cel al poamelor, ci și drumul domnesc ce trecea, odinioară, prin vechea sa vatră. Accesul ușor spre cele două orașe le-a dat curaj rădășenenilor, care veacuri de-a rândul mai apoi au bătut drumurile țării, în căruțe cu coviltir, vânzându-și roadele din livezi. „Petru Mușat a făcut Calea cea Mare - drumul care lega Baia, veche reședință domnească, de Suceava-, cale ce a rămas pietruită până după 1700. Aceasta trecea și prin Rădășeni. Până pe la 1800, aici s-au cultivat prune. După aceea au început să se cultive mere, pere. Erau vestiți în comerțul cu poame, de la Cernăuți până la Timișoara. Pe marginea drumului erau numai dughene cu rădășeneni”, spune profesorul Ioan Axinte.
Poamele vătămate nu se aruncă în Rădășeni. Sunt valorificate și acelea, căci în fiecare sat al comunei există un Cazan de țuică, tradiție atestată încă dinainte de 1800. De 53 de ani, Cazanul e în grija lui moș Grigore Tulbure. „E vorba despre o încăpere în care este amplasat un cazan cu o capacitate de 360 de litri, cu toată instalația necesară, în care gospodarii duc fructele pe care nu le pot vinde și fac țuică. Cândva existau și cazan de povidlă (n.r. - magiun), cazan de uscături (n.r. - pentru uscarea prunelor)”, explică profesorul.
Căsuțe albe cu faguri de șindrilă
Împărăția verdelui de pe coclaurile satului e picurată, din loc în loc, de petice albe, ireale, cu benchi negru în frunte. Sunt căsuțele vechi. Bătrânii le îngrijesc și le dau mai departe, tinerilor. „Arhitectura caselor de la Rădășeni e situată undeva între cea specifică zonei de munte și cea definitorie pentru zona de șes. Au prispă, pod cu vârful mai ascuțit, ca să alunece mai ușor zăpada, iarna, acoperiș de draniță și, în general, trei camere și o cămară. Plus obligatoriu beciul și șura”, subliniază profesorul de istorie.
Azi, în sat cam 30%-40% din totalul gospodăriilor încă sunt case bătrânești.
Portul de Rădășeni
Tanti Elena Amarie e una dintre ultimele țesătoare de la Rădășeni. A muncit o viață în gospodărie, a avut și serviciu, dar de obiceiurile bune, învățate în casa părintească, n-a uitat. Așa că țese și acum, ba chiar scarmănă și toarce lână, să coase plăpumi, și alege pene pentru perne. „Mama țesea - țeseam și noi, fetele, torceam lână. Erau clăci tare frumoase. Vameșul (n.r. moș Grigore Tulbure, poreclit Vameșul, căci fiecare rădășenean are câte o poreclă) cânta din fluier. Era o lume cuminte. Se și juca la clăci. După ce terminam treaba, făceam rachiu la oală și gogoși. Eu și-acuma torc lâna. Femeile îi dau foc, dar eu nu. Cu lâna fac plapumă. Alte femei cumpără, dar eu o fac de mână, ce-i făcut de mine e sfânt. Dacă o să învățăm copiii, o să se mai păstreze tradițiile, dacă nu, nu”, crede mătușica.
Așa că și acum, la bătrânețe, mâinile nu-i stau o clipă. Când nu lucrează la război, nu coase traiste sau nu toarce lână, muncește în gospodărie. Casa și curtea sunt rânduite ca o farmacie. Ordinea e desăvârșită.
În buza toamnei, cămara și beciul îi sunt doldora. Conserve, dulcețuri, murături și zacuști de tot felul, pregătite după rețete vechi, sunt așezate deja pe rafturi, așteptând iarna, să răsplătească osteneala harnicei femei.
Moș Grigore Tulbure, ultimul fluieraș
Satul a avut multă vreme o formație de 14 fluierași. Dintre toți, azi doar moș Grigore Tulbure (81 de ani) mai cântă. Restul fie s-au prăpădit, fie nu se mai simt în putere. Pe toți i-a adunat în formație Grigore Popovici, un renumit folclorist fălticenean, pe la mijlocul secolului trecut, căci cântatul la fluier era de veacuri în tradiția zonei.
Moș Grigore a învățat a cânta de la tatăl său, Vasile Tulbure, pe la 12-13 ani. „Tata nu cânta la nici un instrument. Numai din gură fluiera, dar foarte puternic, foarte rezonant. Mă duceam cu el în oraș, la bâlci. Veneau niște oameni cu brâiele pline de fluiere, aveau multe, multe, poate o mie de fluiere. Și-i spuneam tatei să-mi cumpere câte două fluiere, că dacă pierd unul, să am măcar la ce cânta. M-am obișnuit a cânta. Tatei îi plăcea. De la el am învățat Hora Rădășenilor (n.r. melodie autentică, specifică locului, cântată de moș Grigore și preluată apoi de interpreții de muzică populară).
Dar moș Grigore nu e numai fluierașul Rădășenilor. E, prin grai, prin port, prin repertoriu, dar mai ales prin poveștile lui, un fel de om-tezaur, exponatul unei lumi ce se topește sub tăvălugul modernismului.
În tinerețe a fost și paharnic la nunți. Limbut și mucalit, vesel și șugubăț, dezlega ușor pungile nuntașilor, adunând bani mulți „în blid” pentru tinerii însurăței. `Am fost și calfă de joc, vătaf cum se spune. Nunta ținea trei nopți și trei zile. Mergeam cu căruțele, sâmbătă după-amiaza - alai, chiuituri, minuni! - să luăm mireasa. Tot eu organizam jocul de Crăciun și de Paști, cântam la șezători. Prima zi după Paști, de Sfântul Mercorie, când era hram la Rădășeni, făceam scrânciob, lângă Cârciuma lui Gherasim. Venea lume puhoi la hram. Fiecare rădășenean, sărac, bogat, cum era, primea oamenii acasă și-i ospăta”, povestește Vameșul.
Dar nu numai cântatul din fluier e prezent din vechime în sat, ci și sunatul din corn. `Cornul și cântatul din corn de bou e o altă tradiție la Rădășeni. În vechime, de la Suceava până la Baia, străjerii așezați din loc în loc anunțau veștile sunând din corn. Acum oamenii îl mai folosesc la stâni, să adune oile”, spune profesorul Axinte.
Spiritul satului, ocrotit de un dascăl de școală veche
Câteva crâmpeie ale sufletului acestui ținut sunt astăzi adunate într-o încăpere amenajată de învățătorul Gheorghe Popa în propria casă. „Am așezat aici doar câteva simboluri ale lumii rurale. Am pornit de la principiul că industria casnică a pornit de la fus și furcă”, explică dascălul. Costumele părinților săi, un colț al ocupațiilor tradiționale, cu unelte specifice, un colț destinat industriei casnice, cu scoarțe, port popular, trăistuțe, toate au darul de a recrea, la scară mică, satul rădășenean de odinioară.
O colecție similară, dar considerabil mai consistentă, a lăsat moștenire Clubului Copiilor din Fălticeni, acolo unde a activat vreme de patru decenii. „De multe ori, în orașe există foarte mulți copii care nu au rude la țară, care nu au auzit, spre exemplu, niciodată despre un jug de boi. Am simțit că sunt dator să fac asta. De câte ori veneau să vadă, le spuneam că i-am adus într-o casă a bunicilor”, povestește învățătorul Popa.
Pasionat de universul satului românesc, acest neobosit învățător a pregătit, în cei 42 de ani de activitate, 10 generații de dansatori, a „mirosit” talente autentice, azi vedete ale ecranului (Eusebiu Gafița e unul dintre ele), a compus piese pentru coregrafiile dansatorilor săi, a înființat o revistă și un ansamblu - „Dumbrava minunată”. A lucrat și cu formații de dans pentru adulți, fiind un promotor neobosit al folclorului autentic, nealterat. `Am încercat să transmit aceste comori ale neamului nostru prin aceste generații de copii, să nu las timpul să treacă fără rost”, spune acum învățătorul pensionar Gheorghe Popa.
Muzeul tradițiilor rădășenene
Pentru ca toate aceste comori ale Rădășenilor să nu se piardă, preoții slujitori ai bisericii de lemn a satului, părintele Constantin Rotar și părintele Georgian Rotar, tată și fiu, doresc să înființeze un muzeu al tradițiilor rădășenene.
Neobosiți, cei doi preoți strâng de ani buni obiecte vechi, unelte și țesături, de la bătrânii comunei, pentru a pregăti zestrea mult visatului muzeu. Dacă proiectul lor va prinde contur, sufletul Rădășenilor, cu tradiții și obiceiuri, cu oameni de demult și cu poveștile lor, cu portul tradițional, cu țesăturile așa de frumoase, va fi pus la adăpost. Iar generațiile viitoare își vor putea cunoaște istoria și rădăcinile. `Avem această datorie și față de rădășenenii care ne-au construit satul și istoria, dar și față de rădășenenii din generațiile ce vor veni după noi. Alături de biserica de lemn, ctitorită de domnitorul Ștefan Tomșa, la 1611 - cartea noastră de identitate -, trebuie să așezăm și acest muzeu al satului”, consideră părintele Georgian Rotar.
Înființarea muzeului este susținută și de Primăria Rădășeni, ca proiect prioritar al comunității. „Intenționăm să sprijinim inițiativa părintelui Rotar, pentru că această comună merită să aibă un muzeu în care să fie păstrate și prezentate lucrurile care au stat la baza existenței noastre pe aceste locuri. Încercăm să facem, printr-o finanțare europeană, o clădire în care să adăpostim, pe lângă o casă de prăznuire, și acest muzeu. Suntem aproape de oraș, oamenii sunt deschiși în fața noului, circulăm în toată lumea, așa că tradițiile dispar de la un an la altul. Dar avem bătrâni care încă mai păstrează obiectele lumii din care vin și care sunt de acord să le doneze muzeului”, explică primarul Neculai Perju.
Horticultor de meserie, edilul de la Rădășeni are în proiect și înființarea unei livezi cu toate soiurile de pomi care au existat, în decursul istoriei, în ținutul Rădășenilor. O livadă care ar încheia rotund eforturile de salvare a identității acestui uluitor sat-muzeu de la porțile Bucovinei.