Reabilitarea lui Don Quijote

Cum poţi să ucizi o himeră? Don Quijote pare să fi înţeles ce problemă spinoasă este aceasta: încăpăţânata ei existenţă se bazează pe un narcisism funciar, pe forţa de a-şi multiplica la nesfârșit imaginea golită de sens, creând o nouă aparenţă: cea a himerei care este salvată de promiscuitate, de lipsa unui înţeles, astfel încât să poată fi luată în serios. În același timp, narcisismul subminează comunicarea, viaţa individului devine un patetic monolog. Din acest motiv gesturile celebrului personaj ne par atât de stranii.

Și totuși, dacă m-ar întreba cineva „ce vrei să te faci când vei fi mare?”, aș răspunde fără să ezit: Don Quijote. Și când afirm asta, știu în ce bătălie mă angajez. Să ne amintim doar cuvintele lui Lope de Vega: „Despre poeți nu zic, veacul acesta e bun; mulți în fașă pentru anul ce vine, dar nici unul nu-i atât de prost, încât să-l laude pe Don Quijote”. O fi fost Lope de Vega puțin invidios?

Să revedem situația, dincolo de aparențe. Într-adevăr, un ne­bun se luptă cu păpuşi de mucava şi 1.000 de înţelepţi nu termină să îşi dea cu presupusul despre această ispravă. Dar dacă Don Quijote este un cititor de geniu? El are vitejia de a se contopi cu opera, nu-i plac jumătățile de măsură, nu se complace în mediocritate. Dorinţa de a scurta drumul prea lung şi sinuos dintre semnele pe care le vedem în cărți şi umbra lor (care e însăși realitatea) se poate traduce printr-o recucerire a adevărului de la începuturi, când mintea omului încă nu strâmbase universul, astfel încât să încapă între pagini. Din acest motiv lucrurile nu trebuie nici o clipă luate în râs. Don Quijote e un tip foarte serios! El însuși o spune: „Lucrurile nu trebuie ­luate în râs, ci de-adevăratelea!”. Acesta este un testament spiritual la care noi toți ar trebui să medităm. Chiar şi atunci când nătângul slujitor îi atrage atenţia stăpânului că s-ar fi înşelat, că s-ar fi năpustit să ucidă nişte biete figuri de mucava, nobilul Don Quijote găseşte explicaţia. Vrăjitorii îl prigonesc făcând drumul invers, de la „chipurile lucrurilor aşa cum sunt” (este evident talentul de semiotician al luptătorului!) la degradarea lor în marionete penibile, zădărnicind efortul eroului întru adevăr. Este grav, dar nu dezarmant.

Don Quijote crede în prinţesa lui, Dulcineea, în calităţile ei excepţionale. Când este întrebat unde se află această prinţesă minunată, el răspunde: „Dacă v-aş arăta-o, cu ce mare ispravă v-aţi mai putea lăuda mărturisind un adevăr atât de vădit? Lucrul de căpetenie este ca fără s-o fi văzut să credeţi, să mărturisiţi, să declaraţi, să juraţi şi să susţineţi”. Cavalerul se perpeleşte de dragul ei, e în stare de orice sacrificii, dar aflăm că nici măcar cu privirea nu o atinge, nu a văzut-o decât de patru ori în 12 ani. Am spune că e firesc pentru o prinţesă să fie scumpă la vedere, dar ­scutierul, prea puţin visător, ne dezvăluie că ea, departe de a fi o prinţesă, este o biată porcăriţă, fiica porcarului din sat; nu e o apariţie serafică, ci e „chioară de-un ochi, iar din celălalt i se ­scurge rugină şi pucioasă”. Iar scrisorile înflă­cărate ale îndră­gostitului au un destin neaşteptat: Dulcineea, analfabetă fiind, nici măcar nu le poate citi, drept care le rupe şi le aruncă în obrazul curierului. Ce face Don Quijote în această situaţie, când oricine s-ar simți dezarmat? Îşi apără idealul, îşi conservă credinţa şi dragostea: „Nu i se scurge, lepădă­tură nemernică, ceea ce zici, ci dimpotrivă, ambră şi parfum de mosc; şi nu e nici chioară şi gheboasă, ci mai dreaptă decât un fus de Guadarrama”.

Oare nu orice îndrăgostit repetă greșeala lui Don Quijote? Nu ne-am dori cu toții o asemenea poveste de dragoste?

Călcat în picioare de oi, porci şi tauri, Cavalerul tristei figuri se ridică şi merge mai departe. Socotit nebun şi în orice caz ridicol, este, în sinea lui, un înţelept. În confruntarea cu actorii unei trupe de teatru, care îl agresează cu impertinenţa lor, cavalerul neînţeles ripostează: „Ating iluzia şi asta mă ajută să înţeleg mai bine realitatea. În teatru sunt diverse roluri… dar moartea le ia veşmintele care îi diferenţiau şi toţi rămân egali”.

Cuvintele lui Don Quijote seamănă deja cu o pagină de învăţătură creştină. Nebunia lui începe să ni se pară o strategie de luptă, prin care eroul se predă lumii, în toată vulnerabilitatea lui, însă, în mod tainic, el cucereşte lumea căreia i se aşază la picioare, tocmai prin această fragilitate care îl face sublim.

Din acest motiv aș dori ca Don Quijote să fie reabilitat.