Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Regionale Transilvania Reabilitarea post-mortem a Sfântului Ioan Gură de Aur

Reabilitarea post-mortem a Sfântului Ioan Gură de Aur

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Transilvania
Un articol de: Dragoș Boicu - 06 Feb 2016

Întronizarea lui Arsacius şi mai apoi a lui Atticus pe scaunul de Arhiepiscop al Constantinopolului, după alungarea Sfântului Ioan Gură de Aur, au fost urmate de ample încercări de a smulge recunoaşterea lor ca episcopi legitimi ai capitalei, ceea ce era foarte greu de realizat atâta vreme cât Sfântul Ioan eraîncă în viaţă.

Paladie menţionează în „Dialogul” său o dispoziţie în acest sens care îi avea în vedere pe clerici: „Unul dintre edictele (emise) împotriva episcopilor (care nu erau în comuniune cu el) conţinea această ameninţare: «Dacă cineva nu este în comuniune cu episcopii Teofil, Porfirie şi Atticus, să fie îndepărtat din Biserică şi să fie lipsit de bunurile personale»” (Paladie, „Dialog istoric”, XI). Un document similar a fost emis şi împotriva laicilor care refuzau comuniunea cu Atticus: „Cei ce sunt ridicaţi în demnităţi, să cadă (din ele), soldaţii să-şi piardă centurile, iar ceilalţi cetăţeni şi meşteşugarii să fie pedepsiţi cu o grea impunere în aur, (apoi) să fie trimişi în exil” (Paladie, Dialog istoric, XI).

Persecuţia a depăşit hotarele Constantinopolului şi s-a răspândit şi în Asia Mică şi Siria, unde au fost instalaţi episcopii anti-ioaniţi Victor la Efes şi Porfirie la Antiohia, şi în vreme ce unii susţinători ai Sfântului Ioan s-au supus în faţa acestei demonstraţii de forţă, ceilalţi s-au organizat într-o entitate distinctă, care s-a identificat cu gruparea ioaniţilor şi a dat naştere „schismei ioaneice”.

Trei grupări la Constantinopol

Peter van Nuffelen distinge trei grupări în care era divizată Biserica din Constantinopol şi care se regăseau, implicit, în provinciile Asiei Mici şi, în special, în Antiohia. Este vorba de două facţiuni care alcătuiau Biserica „oficială”: inamicii Sfântului Ioan, concentraţi în jurul lui Arsacius şi mai apoi al lui Atticus, care se bucurau de susţinerea monahilor conduşi de stareţul Isaac – unul din principalii acuzatori la Sinodul de la „Stejar”; partizanii Sfântului Ioan care au acceptat comuniunea cu Arsacius sau cu Atticus; schismaticii ioaniţi care refuzau comuniunea cu episcopii impuşi de autoritatea seculară şi care, asemenea ereticilor, se adunau pentru serviciile religioase în afara zidurilor cetăţii.

Presiunea exercitată de autorităţi, ameninţările constante cu „surghiunul, confiscarea averilor, închisoarea şi câte sunt asemenea acestora” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisoarea XXIX), i-a determinat pe unii ioaniţi să cedeze şi să accepte comuniunea cu Arsacius la câteva luni după deportarea Sfântului Ioan, urmând ca un însemnat număr de clerici să se alăture Bisericii, după moartea marelui ierarh la 14 septembrie 407 şi să intre în comuniune cu Atticus, în virtutea amnistiei generale acordată de către adversarii ioaniţilor.

Pornind de la datarea în 15-20 ianuarie 412 a unei scrisori adresate de către episcopul Synesius de Cyrene lui Teofil al Alexandriei în care se solicită în virtutea amnistiei instituite de trei ani, reabilitarea lui Alexandru, hirotonit iniţial de către Sfântul Ioan ca episcop de Basilinoupolis în Bitinia, Peter van Nuffelen consideră că a existat un acord de reintegrare masivă a ioaniţilor după moartea ilustrului lor ierarh, intrat în vigoare cândva între jumătatea anului 408 şi sfârşitul lui 409.

Îndemnurile irenice ale Sfântului Ioan

Redactând „Dialogul istoric” în contextul amnistiei acordate ioaniţilor, Paladie încearcă să tempereze rezistenţa schismaticilor prin îndemnuri la unitate, pe care le pune pe seama Sfântului Ioan Gură de Aur. În timp ce aşteaptă deznodământul sinodului de la Stejar, ierarhul şi-a luat rămas bun de la episcopii rămaşi fideli, îndemnându-i „inspirat de Duhul”: „Fraţilor, rugaţi-vă, şi dacă iubiţi pe Hristos, nimeni să nu-şi părăsească Biserica din cauza mea. Căci, după cum a spus Apostolul, «eu de acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat» (2 Tim 4, 6). Multe necazuri suferind, după cum văd, voi părăsi (această) viaţă. Ştiu (că aici este) vicleşugul lui Satan, care nu rabdă povara cuvintelor mele (spuse) împotriva lui. Să fiţi miluiţi de Dumnezeu; în rugăciunile voastre amintiţi-vă de mine”. 

Paladie insistă pe acest subiect şi câteva fraze mai departe întrerupe tânguirea episcopilor şi îl lasă pe Sfântul Ioan să reia îndemnul: „Destul, frate, nu spuneţi multe (vorbe); (reţineţi) ceea ce v-am spus: să nu vă părăsiţi Bisericile. Căci instruirea (în tainele credinţei) nu a început şi nu se încheie cu mine” (Paladie, „Dialog istoric”, VIII).

Situaţia limită în care se găsesc ioaniţii este evidenţiată de dilema episcopului Evlisios din Apameea Bitiniei, şi anume: „Este inevitabil faptul ca noi care avem Biserici, să intrăm, forţaţi, în comuniune şi să semnăm (actul de caterisire)”. Reacţia Sfântului Ioan este neaşteptat de vehementă: „Intraţi în comuniune ca să nu sfâşiaţi Biserica, dar să nu semnaţi, pentru că nu mă ştiu cu nimic vinovat de caterisire” (Paladie, „Dialog istoric”, VIII).

Opţiunea lui Paladie de a insera abil îndemnurile irenice ale marelui ierarh în momentele critice ale discuţiei indică o încercare subtilă de a schimba tonul. Dincolo de exprimarea dorinţei clare a Sfântului Ioan ca unitatea Bisericii să fie păstrată, transferând vina schismei asupra inamicilor săi, aceste pasaje indică nevoia unei reconcilieri a ioaniţilor cu Biserica, în vreme ce ultimul text oferă criteriul minim de care trebuie condiţionată comuniunea cu Teofil, Arsacius sau Atticus: să refuze categoric semnarea condamnării sale.

În ciuda diferenţei vizibile, putem spune că cele două facţiuni ale grupării ioanite nu s-au aflat totuşi pe poziţii opuse, ci au adoptat căi diverse pentru a duce mai departe moştenirea încredinţată de marele ierarh. Dacă „schismaticii” propriu-zişi s-au opus cu toată tăria oricărui episcop care se instala în mod abuziv şi necanonic în tronul arhieresc ocupat de iure de către Sfântul Ioan, poziţia ioaniţilor care au optat pentru acceptarea comuniunii cu Arsacius şi Atticus trebuie văzută nu atât ca slăbiciune sau trădare, cât mai ales drept îndeplinirea ultimelor cuvinte adresate lor de către venerabilul predicator înainte de exil şi au păzit acest legământ până la reabilitarea, canonizarea şi aducerea în capitală a relicvelor Sfântului Ioan Gură de Aur.

Reabilitarea post-mortem

Moartea Sfântului Ioan Gură de Aur a reprezentat un moment cheie în evoluţia schismei ioaneice, când mulţi dintre partizanii săi au abandonat dezorientaţi această cauză şi se arătau dispuşi să intre în comuniune cu Biserica oficială. 

În acest context le-a fost acordată amnistia din anul 408 sau 409, care îi primea pe ioaniţi în comuniune cu arhiepiscopul Atticus al Constantinopolului (406-425), fără a mai fi nevoie să sub­scrie actului de condamnare a Sfântului Ioan. În baza acestei reconcilieri o parte din episcopii deportaţi au fost readuşi din exil încredinţându-li-se noi eparhii pe care să le păstorească.

Totuşi, amnistia nu a adus şi sfârşitul total al schismei. Deşi era ameninţată de destrămarea inerentă oricărei grupări acefale, facţiunea ioaniţilor radicali, chiar şi lipsită de figura carismatică a unui lider care să-i conteste legitimitatea lui Atticus, a reuşit să facă presiuni pentru reabilitarea postmortem a eroului ei, iar redefinirea obiectivului principal a împiedicat dezagregarea mult-aşteptată de către adversarii lor, care deţineau momentan principalele scaune episcopale din Răsărit.

Includerea Sfântului Ioan în dipticele ierarhilor răposaţi era considerat un important simbol al recunoaşterii lui ca episcop legitim al Constantinopolului până în momentul morţii, ceea ce atingea succesiunea episcopală efectuată după iulie 404 şi canonicitatea alegerii lui Atticus însuşi. Solicitarea ioaniţilor se bucura de o puternică susţinere din partea papei Inocenţiu şi a altor episcopi apuseni, ba mai mult, chiar papa a făcut din această condiţie un pas indispensabil pentru reluarea comuniunii cu Bisericile din Răsărit.

Reintroducerea în diptice

Alegerea lui Alexandru ca episcop al Antiohiei (412-416) după moartea lui Porfirie a înclinat balanţa în favoarea ioaniţilor. Preocupat de unificarea Bisericii siriene, Alexandru a căutat să pună capăt schismei antiohiene primindu-i în subordine pe clericii hirotoniţi de Paulin şi Evagrie, şi o dată realizat acest pas şi-a îndreptat atenţia asupra ioaniţilor.

Deşi îşi redactează „Istoria bisericească” în secolul al XIV-lea, Nichifor Calist Xanthopoulos oferă cea mai amănunţită relatare privind reintroducere numelui Sfântului Ioan în diptice de către Alexandru: „Astfel Alexandru [a fost] foarte bun atât în viaţa cât şi în învăţătura [lui], încât a susţinut cu zel cauza lui Ioan [şi] a reînscris numele aceluia în dipticele bisericeşti: şi a scris către împărat şi către toţi episcopii de pretutindeni ca să facă şi ei la fel şi prin aceasta să aducă Bisericii o pace fermă şi statornică” (Historia Ecclesiastica, XIV, 25).

Amploarea pe care a avut-o schisma în spaţiul sirian şi intensa corespondenţă a Sfântului Ioan Hrisostom cu clerul antiohian, ne încurajează să credem că reabilitarea ilustrului ierarh s-a făcut şi pe fondul unui patriotism local, iar iniţiativa lui Alexandru este expresia acestei dorinţe populare, care fusese ţinută în frâu prin represiuni de către episcopul Porfirie, adversarul declarat al Sfântului Ioan. 

Exemplul sirian a fost urmat şi în alte localităţi şi chiar în Constantinopol, unde Atticus a trebuit să facă faţă presiunilor ioaniţilor şi a maselor, după ce Alexandru al Antiohiei venise în capitală şi instigase populaţia la reabilitarea Sfântului Ioan, respectiv după ce s-a răspândit vestea că Teodot, urmaşul lui Alexandru la cârma Bisericii din Antiohia, a acceptat introducerea numelui marelui ierarh în dipticele locale.

„Constrângerea puterii poporului”

Atmosfera apăsătoare şi conjunctura extrem de sensibilă care s-a instaurat după această vizită reiese foarte clar din scrisoarea adresată lui Chiril al Alexandriei de către Atticus, care explică contextul reabilitării, după ce „după aceea unii au dorit ca doar titulatura fericitului Ioan să fie înscrisă în sfintele diptice, încât chiar fericitul episcop Alexandru, mă refer la al Antiohiei, oprindu-se în măreaţa cetate (Constantinopol) a rostit multe cuvinte îndrăzneţe voind să incite mulţimile încât deşi noi nu voiam ne-ar fi silit ca numele celui menţionat să fie înscris (în diptice) […] o atât de mare dezordine cuprindea capitala astfel încât pioasa credinţă risca să fie zguduită din înseşi temeliile (ei)”. 

Episcopul Constantinopolului încearcă să-şi justifice gestul invocând faptul că a cedat la fel ca şi Teodot al Antiohiei, care „a fost forţat de către popor să înscrie titlul lui Ioan” şi „a făcut aceasta sub presiune / din necesitate” (Nichifor Calist Xanthopoulos, „Historia Ecclesiastica”, XIV, 26). După moartea lui Alexandru, Teodot (417-429) a încercat iniţial să unifice Biserica Antiohiei într-o manieră contrarie, dând câştig de cauză inamicilor Sfântului Ioan, al cărui nume l-a şters din diptice, ceea ce a provocat nemulţumirea maselor, şi a fost silit de împrejurări să revină asupra acestei decizii. 

La fel şi Atticus, „observând pericolul” şi „anticipând necesitatea”, a purces după la introducerea numelui Sfântului Ioan în diptice de vreme ce era silit de „constrângerea puterii poporului” şi după ce însuşi împăratul Teodosie II „a decis că nu este deloc vătămător înscrierea numelui unui om răposat (în diptice) de dragul statorniciei şi al armoniei şi al păcii popoarelor”.

Pacea în Constantinopol

În ciuda opoziţiei Sfântului Chiril, Atticus reia ideea că scopul reabilitării este „păstrarea păcii şi a armoniei” [ὁμόνοια καὶ γαλήνη κατέχει], accentuând necesitatea şi presiunile la care a fost supus prin uzul frecvent al substantivului „ἀνάγκη”.

Nichifor Calist redă evenimentul pe un ton mai echilibrat, accentuând parcă iniţiativa episcopului din Constantinopol: „Când episcopul Atticus a văzut că Biserica era scindată din cauza ioaniţilor, el însuşi a poruncit în conformitate cu sentinţa căpeteniilor ca să se facă pomenirea aceluia în rugăciuni: precum se obişnuia să se facă şi [pomenirea] altor episcopi care au murit. Şi din acel timp a rezultat pacea, atât timp cât după aceea chiar rămăşiţele lui au fost aduse în oraşul împărătesc. […] Dar nu a făcut doar aceasta, ci i-a convins chiar pe alţii care refuzau să introducă pomenirea lui Ioan în rugăciuni şi, în special, pe Chiril, episcopul Alexandriei, care îl ura pe Ioan cu duşmănie, pentru că acela a avut o altă opinie faţă de unchiul său, Teofil” („Historia Ecclesiastica”, XIV, 25).

Comuniune între Răsărit şi Apus

Reabilitarea postmortem a Sfântului Ioan nu a fost doar un gest reparatoriu, ci un compromis necesar pentru restabilirea comuniunii eclesiale dintre Răsărit şi Apus, de vreme ce: „Episcopii Europei au detestat în mod deosebit această nedreptate, căci au îndepărtat din comuniunea lor pe aceştia pentru cele ce au făcut. De partea episcopilor Apusului au fost şi episcopii ilirieni, iar cei mai mulţi dintre episcopii oraşelor din Soare Răsare au fugit din comuniunea cu nedreptatea, şi nu au sfâşiat trupul Bisericii. După ce s-a săvârşit marele dascăl al lumii, episcopii din Apus nu au primit comuniunea celor din Egipt, a celor din Prefectura Orientului, a celor din Bosfor şi din Tracia, mai înainte ca aceştia să fi rânduit numele acestui dumnezeiesc bărbat între episcopii morţi, în diptice” (Teodoret de Cyr, HE, V.34).

Potrivit lui Teodoret de Cyr înscrierea numelui Sfântului Ioan în diptice reprezenta o condiţie sine qua non pentru reluarea legăturii frăţeşti dintre diferitele Biserici din Imperiu. Atticus încercase în repetate rânduri să iasă din izolare, dar fără succes până ce a respectat şi el această clauză preliminară pentru restaurarea comuniunii. Prin urmare, interesul lui Atticus pentru reabilitarea Sfântului Ioan era unul destul de mare cu atât mai mult cu cât nu exista pericolul de a fi scos din scaun sau înlocuit de un episcop hirotonit de ioaniţi pentru Constantinopol. 

Astfel se explică întreaga pledoarie pe care o face în scrisoarea trimisă lui Chiril al Alexandriei în anul 418 sau 419 în care se disculpă invocând necesitatea şi presiunea poporului, în vreme ce îl îndeamnă pe Chiril însuşi să îl includă pe Sfântul Ioan în dipticele bisericilor din Egipt de dragul păcii universale (οἰκουμενική εἰρήνη).