Reculegere în ctitoria Goleştilor la Vieroşi

Mănăstirea Vieroşi din judeţul Argeş pare a se fi retras din istorie, smerită precum un pustnic care se aşază sub lespede, pregătindu-şi pacea pentru zborul spre cer. Acolo unde se află, la marginea satului Făget, de lângă Mioveni, această nestemată a monahismului românesc pulsează în ritmul istoriei, "împingând" spre inima pelerinului îndemnul cercetării, al coborârii în sine spre a afla, spre a şti şi a mărturisi despre tăcere, iubire de Dumnezeu şi de semeni. Toate acestea la un loc le înţelege credinciosul abia la plecare, când, fără de vrere, îngenuchează şi sărută braţul frânt al crucii de piatră ce străjuieşte intrarea.

Mănăstirea Vieroşi, din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, nu-şi clamează trecutul, nu-şi strigă durerea şi nici măcar nu-şi cere dreptul la neuitare. De altfel, nici nu este nevoie de aşa ceva, pentru că, şi să vrem, nu putem uita, nu putem trece indiferenţi pe lângă ea. Mănăstirea Vieroşi îşi asumă tăcerea, speră şi crede în viitor, pentru că ştie că rătăcirea noastră se va preschimba în voire, în iubire de Dumnezeu, deodată cu trecerea pragului ei.

Lucrează aici la Vieroşi, nevăzut, acelaşi duh viu care a înfipt-o adânc în sfinţenie şi timp, deşi aparent în jur, acum "nu creşte" decât nemişcare.

Ca să pricepem această statornicie trebuie să parcurgem drumul sinuos printre coline sălbăticite de neploaie şi sate cufundate în sărăcie, până la acest sfânt lăcaş. Drumul acesta este esenţial, pentru că el reprezintă premisa înstatornicirii şi vindecării noastre de indiferenţă.

Trecut glorios şi rănile unor vremuri de foc

Ctitorie a vitejilor boieri Goleşti, coborâtori din neamul Basarabilor Craioveşti, Mănăstirea Vieroşi, cu hramul "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului", luminează valea gârlei Vieroşul. A fost întemeiată în 1573, în zilele lui Alexandru Vodă cel Bun, de jupân Ivaşcu Golescu, şi restaurată la 1615 de vistierul "Stroe vel vistier de la Leurdeni… râvnind şi pohtind întru toată inima noastră a ne chema ctitori… pentru pomana noastră şi a părinţilor şi a tot neamul nostru", cum se arată în pisanie. La zidirea ei au lucrat meşteri locali şi credincioşii satului care, aşa cum spun bătrânii, "ar fi dat cărămida din mână în mână tocmai de la Goleşti".

Înălţată ca o adevărată cetate, cu ziduri groase de doi metri şi înalte de aproape 10, mănăstirea a adăpostit o puternică obşte de călugări, cercetaţi şi iubiţi de domnii vremurilor trecute, care, aşa cum reiese din unele documente ale vamei domneşti de Rucăr, le-au acordat importante ajutoare. Între zidurile ei se spune că s-ar fi refugiat şi Sfântul Sofronie de la Cioara, cel care la 1760 a condus răscoala populară împotriva habsburgilor şi a uniaţilor care dirijau acţiunile de dezbinare a Bisericii Ortodoxe străbune, şi tot aici ar fi trecut la cele veşnice. În timpul războiului din 1716-1718, boierii din divan, conduşi de marele spătar Radu Golescu şi de logofătul Grigore Băleanu, au cartiruit în incinta mănăstirii cătanele nemţeşti cu care voiau să-l înlăture din scaun pe Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot al ţării. Şi tot aici a fost egumen episcopul Grigorie Râmniceanu, cel care, prin traducerea şi tipărirea "Logicii" Sfântului Ioan Damaschin, făcea prima încercare de "a muta filosofia şi în limba română".

Semnele vremurilor, ale cutremurelor şi războaielor se văd şi astăzi ca nişte răni cicatrizate pe chipul sfântului lăcaş, care a necesitat repetate reparaţii şi restaurări.

Taină, trecut şi o icoană a Maicii Domnului

Intrăm în biserica fostei mănăstiri, care astăzi funcţionează ca biserică de mir, împreună cu părintele paroh Marius Nedelea. Fragmente de frescă veche, vremuri trecute, chipuri de ctitori şi sfinţi refac în parte atmosfera de odinioară. Lucrează aici un duh roditor, statornic, tăcut, cu fiecare creştin care îi trece pragul. Am simţit şi noi acest lucru, la fel cum, de nouă ani, de când este slujitor la acest altar, simte şi părintele. "Slujirea în acest loc sfânt este o bucurie sufletească deosebită. În momentul în care intri în mănăstire simţi cum te încarci cu Duhul Sfânt. Vieroşi este un loc cu o încărcătură aparte, deosebită. Aici, în timpul slujbelor, aproape simţim cum se materializează liniştea în noi. De aceea, omul se poate ruga profund, meditând la problemele sale", ne mărturiseşte părintele.

Călcăm cu grijă să nu tulburăm somnul celor de sub lespezi: Ivaşcu Golescu, Albu Golescu, clucerul, mort în luptele de la Râmna, înfăţişat pe un cal ager cu buzduganul în mână, şi mulţi alţii. Bănuim dincolo de tăciunele depus peste frescă portretele celor doi şi ale domnilor valahi Grigore Ghica şi Alexandru Ghica, precum şi sfinţii zugrăviţi de Voicu, Petre şi Gheorghe Zugravul între 1827-1834, pe vremea vlădicăi Samuil Sinandon.

Tăcem şi privim. Ne închinăm şi iarăşi tăcem pentru că liniştea ridică altare în sufletele noastre. Sărutăm apoi icoana Maicii Domnului, ieşită în mod miraculos din pământ în timpul săpăturilor arheologice din anii â90 ai secolului trecut. Şi ne cufundăm apoi în taină călcând în altar şi simţind sub tălpile noastre golul de sub picioare, tuneluri adică prin care călugării şi domnii se retrăgeau la vreme de bejenie sau unde îşi ascundeau odoarele, tuneluri ce duc pe sub munte până spre Goleşti, iar mai aproape, până sub capela din vechiul cimitir, de o vârstă cu mănăstirea.

Ne minunăm apoi de darnicele ziduri exterioare ale curţii, din cărămida cărora s-au ridicat şcoala şi primăria din Colibaşi şi multe din casele megieşilor.

Crucea de piatră care ne luminează mintea

Trecut, măreţie şi multă tăcere. Pace, smerenie şi totuşi chemare. Strigare pe nume şi speranţă. Gând roditor şi schimbare. Toate le simţim, adunaţi în noi înşine între zidurile vechii mănăstiri. Căci mănăstire a fost şi tot aşa va rămâne în veac Vieroşi. Nume ciudat, aproape inexplicabil, rămas ca o taină pe care unii se întrec a o explica. Dar taina nu poate fi explicată, ci numai trăită. Simţită până în prăselele sufletului.

Este ceea ce se întâmplă şi cu noi care, la plecare, zărind minunata cruce de piatră înălţată în umărul porţii, ne luminăm deodată la minte, deoarece pricepem că tocmai în această răspântie a firii, care este crucea, ne regăsim fiecare din noi în tăcerea care zideşte iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Tocmai de aceea îngenunchem, îi sărutăm braţul amputat, ne cerem iertare şi sperăm. Ne rugăm ca mulţi alţii ca noi să vină la Vieroşi, în taina vechii mănăstiri, pentru a se descoperi pe sine, mai curaţi, mai buni şi mai iertători.