Banat
Reflecție asupra necesității educației religioase

Reflecție asupra necesității educației religioase

Răzvan Fibișan, 12 Ianuarie 2017

Despre corelația dintre educație și religie s-au scris, de-a lungul vremii, nenumărate pagini. Este cunoscut faptul că, încă din Antichitate, educația a fost legată de religie. Școala funcționa pe lângă temple, iar mănăstirile erau adevărate centre de cultură, în interiorul cărora funcționau școli atât pentru clerici, cât și pentru laici.

Termenul de „educaţie” provine din limba latină, din substantivul „educatio”, care derivă din două verbe: educo, educare = a creşte, a hrăni, a îngrij; educo, educere = a scoate din, a ridica, a înălţa. Este indubitabil faptul că educaţia este o componentă a existenţei sociale şi umane, un fapt ontic, fiinţând în societate. Datorită caracterului cvasiaxiomatic al fenomenului educaţional, termenul de „educaţie” îşi poate găsi cu greu o definiţie acceptată de către toţi; astfel Immanuel Kant defineşte educaţia ca fiind „o activitate de disciplinare, cultivare, civilizare şi moralizare a omului, scopul ei fiind dezvoltarea în individ a întregii perfecţiuni de care acesta este susceptibil” (Marian D. Ilie, „Elemente de pedagogie generală, teoria curriculum-ului şi teoria instruirii”, Editura Mirton, Timişoara, 2005, p. 14).

Educația văzută din perspectiva filosofiei

Prin caracterul său uman, educaţia este o acţiune ce se desfăşoară în mod conştient, potrivit unor finalităţi stabilite în prealabil, având deci un sens. În cadrul educaţiei, ca activitate specific umană, oamenii gândesc, elaborează, în prealabil, pe plan mintal, ceea ce ulterior vor desfăşura în mod concret. Pentru Platon, educaţia ar fi „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”. În concepţia lui Aristotel, educaţia ar fi o acţiune de „dăltuire” a fiinţei umane, aşa cum sculptorul ciopleşte un bloc de marmură pentru a-i da formă. Comenius merge mai departe şi zice în lucrarea sa „Didactica magna” că, la naştere, natura înzestrează copilul numai cu „seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii”. Acestea nu se desăvârşesc prin sine şi de la sine, ci ele devin un bun al fiecărui om numai prin educaţie. De aici rezultă că educaţia este o activitate de stimulare a acestor seminţe, dar şi de conducere a procesului de umanizare, fiindcă omul nu poate deveni om decât dacă este educat. Omul, prin educație, depăşește cadrul limitat al existenţei concrete şi se plasează într-o lume ce se află dincolo de datul imediat.

Relaţia şcoală-familie-societate-comunitate

Încă din cele mai vechi timpuri, omul are ideea de Dumnezeu, această idee fiind confirmată de preistorie, istorie, etnografie, etnologie, sociologie şi alte ştiinţe ce dovedesc că nu există popor care să nu creadă în divinitate. Toate marile civilizaţii (mesopotamienii, fenicienii, inzii etc.) credeau şi se raportau la o Fiinţă Supremă. Deci, omul este din timpuri ancestrale preocupat de sacru şi supranatural. La fel ca şi convieţuirea umană, religia este ca „fapt social” temei al celor mai profunde reflecţii umane, expresia năzuinţei de a cunoaşte, de a afla. Dimensiunea religiei face parte din istoria culturii şi civilizaţiei umane. Nu se poate considera cineva persoană culturală dacă nu își cunoaşte propriile referinţe religioase. Religia, fiind un fenomen social, a fost analizată de sociologi, dovedindu-se influenţa ei asupra mentalului colectiv. O dovadă în acest sens ar fi construirea locaşurilor de cult, existenţa ritualurilor, a activităţiilor religioase, care s-au împletit adesea cu activitatea socială.

Educaţia religioasă este o acţiune specific umană, care se desfăşoară conştient de către un educator, conform unui plan şi unei metode bine precizate. Ea este susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu, având drept scop realizarea caracterului religios-moral cu de­săvârşirea lui în personalitatea creştină. Religia nu ocupă numai locul unui obiect de învăţământ în programul şcolar. Ea trebuie să fie un principiu de program, pentru că religia dă stimulente spre acţiune, spre activitate. La nivelul școlii, educaţia ajunge într-un stadiu de maximă dezvoltare, prin caracterul programat, planificat și metodic al activi­tă­ți­lor instructiv-educative. Pentru ca relaţia şcoală-familie-societate-comunitate să nu fie rece și distantă, ci cât mai eficientă, trebuie să apropiem prezența vie și directă a dascălului cu persoana educabilului. Educația prin blândețe, prin laude și alintări are efectele cele mai bune. Educaţia are nevoie stringentă de credinţă, deoarece credinţa în ceea ce faci, în felul cum faci, în ţinta ce o urmăreşti nu numai că orientează şi luminează calea pe care mergi, dar îţi dă acea siguranţă, certitudine de care ai nevoie în activitatea desfăşurată.

Fără doar și poate, cel mai important factor al educației este familia. Familia are mai mult rol formator decât informator. Copiii imită comportamentele părinţilor în primii ani de viață, își formează primele impresii, conduite și stări de spirit elementare. Mai târziu ei vor crede ce cred și părinții sau vor face ce au văzut la părinți. De aceea, părinții trebuie să fie ei înșiși un model de viață, cu atât mai mult cu cât vor pretinde mai târziu realizări din partea copiilor lor. În orice caz, în familie se dezvoltă laturile sufletești ale copiilor, în familie se învață comportamentele sociale, în familie se arată și se manifestă afecțiunea. În America, de exemplu, s-a constatat că delincvența juvenilă apare frecvent din cauza lipsei de afecțiune și de aici anturajele din diferitele grupuri sociale. Ideea de păcat, de conștiință morală, de dreptate și modestie, înțeleasă la o vârstă fragedă, poate educa spiritul comunicării cu semenul. Înțelegerea diferenței dintre bine și rău, dintre păcat și pedeapsă, îi poate ajuta pe copii și tineri la acceptarea realității, la îndreptarea relațiilor tensionate, la îmbunătățirea colaborării cu societatea.

Raportul de complementaritate dintre știință și religie

Fiinţa umană încă de la naştere ia contact cu religia prin Taina Sfântului Botez, apoi continuă să convieţuiască cu fiinţa dragă, prin binecuvântarea lui Dumnezeu oferită de Taina Sfintei Cununii. Chiar şi ultima suflare a omului este sub amprenta Bisericii, prin sluba Înmormântării. Astfel creștinul a fost şi este născut cu credinţa în Dumnezeu şi moare cu credinţa într-o viaţă viitoare. Educaţia religioasă este posibilă, întrucât Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Său”, cu posibilitatea de a dobândi „asemănarea” cu El, împlinind porunca desăvârşirii (Matei 5, 48). Mintea şi voinţa liberă, călăuzite de harul divin şi de dorinţa de a săvârşi binele, desăvârşesc în om chipul lui Dumnezeu. Există un raport de complementaritate între ştiinţă, ca şi conţinut al educaţiei, şi religie. Omul se raportează atât la lumea din afară, cât şi la propria sa lume, prin cunoaştere şi credinţă. Numai prin complementaritatea lor omul reuşeşte să-şi aproprie lumea şi să se integreze ca parte componentă inalienabilă (Ioan Nicola, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Artemis, București, 2003, pp. 235-241).

A nu fi formaţi şi în perspectivă religioasă înseamnă să rămânem infirmi din punct de vedere spiritual, înseamnă apariţia unei noi forme a analfabetismului de ordin religios. Mircea Eliade spunea că „la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi «religios»” (Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 9). (Dr. Răzvan Fibișan)


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!