Reînvierea unui sat de olari de lângă Capitală

Aflăm adesea că satul românesc se depopulează, că-și pierde identitatea. Există însă și vești care inspiră. Nu departe de Capitală, un sat a primit suflu nou după ce în el s-a instalat o familie. Virgil și Adriana Scripcariu au dovedit că omul sfințește locul și poate da viață unor idei inedite și îndrăznețe, asumate pornind de la realitățile trecute și prezente ale comunității. Să încercăm și noi să ne asumăm, fiecare pe cât poate, satul românesc - atât prin politici publice și strategii culturale, cât și prin atitudine și efort personal. O familie creștină a arătat că se poate.

Pentru a merge la clasă, elevii Școlii Primare Agatonia din satul ilfovean Piscu trec zilnic pe lângă atelierul sculp­torului Virgil Scripcariu. E mereu deschis, căci găzduiește uneori orele lor de olărit. Pe pereții din holul școlii o scoarță oltenească privește către un covor anatolian, viu împodobit cu animale stilizate. Undeva, deoparte, își așteaptă lucrătorii un război de țesut complet funcțional. Ceva mai încolo, niște căni de pământ aliniate la uscat. Pe o ață care trece prin dreptul ferestrelor stau înșirate câteva linogravuri în roșu aprins lucrate tot de copii.

Într-o clasă în care soba cu plită mai prinde viață, mai încălzește și mai coace din când în când, materiale didactice și obiecte de artă se amestecă vesel și firesc. Pe tablă sunt caligrafiate expresii în engleză. Peretele cu soba are și o fereastră franceză care dă în spatele școlii. Aici, în câmp, parcă străjuind locul, tronează pe socluri, în așteptarea următoarelor expoziții, câteva dintre cele mai cunoscute sculpturi ale lui Virgil Scripcariu. Printre ele, la orizont, se zărește Mănăstirea Țigănești, nu mai departe de 30 de minute de mers pe jos.

De ce au părăsit marele oraș

În 2005, sculptorul Virgil Scripcariu și soția sa, Adriana, istoric de artă, s-au decis să părăsească blocul în care locuiau în Capitală și să înceapă o nouă viață aici, la Piscu. El crescuse într-un sat bucovinean a cărui imagine o poartă în inimă, dar ea copilărise în inima Bucureș­tiului. „Am simțit la fel, Virgil și cu mine: că avem nevoie de această schimbare pentru copii în primul rând și apoi pentru profesiile noastre”, spune azi Adriana Scripcariu. Lui îi trebuia un atelier, vis irealizabil în București pentru un tânăr absolvent de Arte Frumoase. Iar ea își dorea pentru copii libertatea și sănătatea naturii, mai puțin accesibile în marele oraș.

Într-un ziar au găsit un anunț imobiliar la Piscu, un sat de șes, aparent comun, care avea însă să se dovedească încărcat de mește­șug și istorie. Au cumpărat un ogor și au început să construiască. „Au fost și momente grele. Am stat șase luni cu Adriana într-o rulotă în fața casei, așteptând să se usuce tencuiala. Aveam deja doi copii, pe Ioan și pe Tecla”, își amintește sculptorul Virgil Scripcariu.

300 de replici ale cănilor de la 1929

După ce s-au instalat, satul i-a primit rezervat, chiar cu suspiciune. „Ca pe orice «boieri» veniți de la oraș, care nu se știe de ce și-au părăsit casa din București și au venit «la noi acasă», în sat”, își amintește Adriana Scripcariu. Gheața au spart-o niște vecini. La primul lor Crăciun la Piscu, tanti Jana i-a învățat rânduiala satului. Ioan, băiatul lor, a pornit cu câțiva copii din vecini la colind, iar pe Tecla, fetița lor de 3 anișori, a luat-o în brațe și duse au fost cu colindul pe la câteva case din apropiere, așa cum se cuvine copiilor mici.

Treptat, nou-veniții au început să participe la viața sătenilor. S-a conturat o cale și pentru profesia Adrianei Scripcariu: „Fiind istoric de artă, mi-am dat seama că mă aflu în mijlocul unui subiect de studiu fascinant. Nimerisem într-un fost sat de olari, în care meșteșugul era încă în viață. Pornind de aici, am început să propunem școli de vară, prin care copiii satului să descopere mește­șugul străbunilor lor și, mai apoi, evenimente culturale sătești”. Olarii de la Piscu erau odată renumiți. La Muzeul Unirii de la Alba Iulia există căni-mărturie cu pecetea Casei Regale lucrate de sătenii de aici pentru Serbările Unirii din 1929.

Soții Scripcariu au început să-și încurajeze consătenii să recupereze oalele moștenite de la bătrâni, în vederea unui viitor Muzeu al Oalelor de Pisc. Au organizat ateliere și pentru copiii din afara satului, în cadrul cărora meșterii vârstnici ai Piscului au lucrat din nou, iar cei mici au făcut primul pas în lumea cuceritoare a meșteșugului. În Anul Centenar 2018, ca un semn al reînnodării tradiției, la Piscu au fost create 300 de replici ale cănilor de la 1929, care au purtat de astă dată pecetea „România 100”.

Educație pentru patrimoniu

Școala primară din sat s-a închis în 2011, când Tecla trebuia să înceapă clasa I. Soții Scripcariu s-au gândit să se implice și în această direcție. Așa a luat naștere Școala Primară Agatonia, o mică școală privată, cu specific de educație pentru patrimoniul cultural și cu o viziune de implicare comunitară. Elevii, dar și alți doritori, participă periodic la ateliere de olărit, de țesut și de linogravură. Ca o încununare a acestor activități de recuperare culturală, Adriana Scripcariu a creat și o programă pentru materia opțională „Educație pentru patrimoniu” și a scris mai multe manuale și cărți care explică patrimoniul cultural pe înțelesul copiilor.

 „Unii s-au schimbat, cred, odată cu venirea noastră. S-au mirat că străinii găsesc ceva de văzut aici. Ei nu se gândeau că ar fi ceva...”, povestește Adriana Scripcariu. Mirarea sătenilor a continuat când, sub ochii lor, familia Scripcariu a crescut, ajungând în 2015 la șase copii și devenind astfel cea mai numeroasă familie din sat. „Le părem ciudați, desigur, dar s-au obișnuit cu noi”, glumește Adriana Scripcariu. În mod minunat, creșterea familiei a coincis și cu maturizarea lui Virgil Scripcariu în plan artistic. La începutul anului 2016, cu prilejul expoziției SuperMAM de la București, el dezvăluia că abia după căsătorie s-a simțit cu adevărat motivat și inspirat pe toate planurile, inclusiv cel artistic. Peste câteva luni, lucrările din această expoziție aveau să-l consacre și peste hotare ca un nume care contează în arta românească. Lucrările din bronz gravitau în jurul maternității, copilăriei și vieții. Mama și bebelușul apar în această serie de lucrări ca figuri cărora le este rezervată o paradoxală biruință, în ciuda fragilității lor.

Portavoce a valorilor satului

Ce anume este cel mai greu pentru o mamă de familie numeroasă? Nu atât numărul de copii, cât lipsa de experiență: mamele de azi provin de obicei din familii cu copii unici sau cel mult cu doi copii. Astfel, cei mai mulți dintre copii nu mai sunt martori la venirea pe lume a altor frați. „Neavând alți frați în familie, nu ești familiarizat cu nimic: cu sarcina mamei, cu nașterea, cu sugarul, cu felul cum crește un copil”, explică Adriana Scripcariu. Ea însăși a avut doar un frate mai mare. Soțul ei, în schimb, a avut două surori mai mici, la a căror creștere a contribuit.

„Astfel, el știa la început mai multe decât mine despre cum funcționează un copil mic!”, zâmbește Adriana Scripcariu.

Observând felul în care interacționează copiii între ei, ea a ajuns la concluzia că frații dintr-o familie numeroasă beneficiază de cea mai directă și firească pregătire pentru viață. „Familia în sine este un mod de educație. Numai faptul că trăiești într-o familie numeroasă are o componentă educațională pe care nu o poți obține la nici un after-school, cu nici un profesor și în nici un alt context. Este cu adevărat o experiență substan­țială pentru viața reală”, spune ea. Chiar dacă atenția și resursele părinților se împart la mai mulți, copiii compensează oferindu-și sprijin reciproc, învățând unul de la celălalt și devenind ei înșiși mai responsabili. „Putem doar să sperăm în purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru fiecare. Puțini însă mai reușesc să aibă această încredere. Dacă mă întrebi pe mine, dacă ar fi s-o iau cu familia de la început, la fel aș face.”

Acum, Piscu este cel mai firesc „acasă” pentru familia Scripcariu. „Noi ne-am găsit un rost aici. Suntem un fel de portavoce a valorilor acestui sat. În postura aceasta, mă simt foarte bine. Este ceva care simt că-mi aparține. Mă simt legată de locul acesta”, mărturi­sește Adriana Scripcariu.

(Foto credit: Ostafi Photography)