Relaţiile transatlantice, din perspectivă istorică (II)

Prof. Cătălin Turliuc, 19 Aprilie 2008

În perioada administraţiei Jimmy Carter, europenii erau furioşi din cauza presiunii americane pentru cheltuirea deficitului din Germania Federală, efectelor „neglijării blânde“ de către Washington a căderii dolarului şi a inflaţiei crescânde (unele aspecte de acest fel sunt şi astăzi actuale). Dar, încă de la începutul celei mai trainice şi lungi alianţe ale SUA, cea cu Europa, liderii de peste ocean au fost adesea iritaţi de nemulţumirile europenilor. Ei au subliniat mereu că Statele Unite asigură principalele componente ale securităţii Europei Occidentale şi aceasta, după ce tot ei au asigurat refacerea şi dezvoltarea economică a bătrânului continent.

Statele Unite, ca principală putere economică mondială, mai ales datorită rolului dolarului, pieţei financiare şi sistemului bancar, erau considerate vinovate, deoarece nu ţineau seama de efectele externe ale politicilor lor economice interne. Un al doilea set de recriminări, mai nuanţate, s-a adresat politicii externe promovate de administraţia Ronald Reagan. Pe fondul considerării Uniunii Sovietice ca un imperiu al răului, ca să reluăm o binecunoscută formulă, elita politică şi intelectuală a Europei Occidentale a devenit mai proamericană. Cazul Franţei este cel mai elocvent în acest sens. Această atitudine generalizată a marcat un nou val de anxietate al Franţei faţă de Germania Federală. În perioada post-Adenauer, francezii s-au temut de un Bonn prea proamerican şi de eventuala sa transformare într-un al doilea cal troian (după Marea Britanie - în viziunea franceză). La începutul anilor â80, Franţa se temea de îndepărtarea Germaniei Federale atât de Europa Occidentală, cât şi de Statele Unite ale Americii. Asistăm acum la reluarea, pe o altă scară şi în alt context, a unei celebre butade care spunea: „NATO a fost creat pentru a-i ţine pe americani înăuntrul Europei, pe ruşi afară şi pe germani încorsetaţi“. În fine, reproşul care a îmbrăcat toate nemulţumirile se referă explicit la unilateralismul american.

Americanii - iritaţi de interesele europenilor

La sfârşitul anilor â70 mulţi europeni au deplâns nehotărârea preşedintelui Jimmy Carter şi au aşteptat o politică americană mai coerentă şi mai puternică atât pe plan intern, cât şi extern. Ei au descoperit cu uimire că susţinătorii americani ai unei Americi puternice sunt şi mai puţin inhibaţi de luarea unor decizii unilaterale şi sunt mai puţin înclinaţi către o strategie globală decisă de comun acord – aşa cum a fost cazul liderilor americani din perioada imediat postbelică. Cu toate acestea, liderii europeni au fost unanimi în a susţine desfăşurarea „eurorachetelor“ (Pershing şi rachetele de croazieră) ca urmare a deciziei NATO din decembrie 1979, în condiţiile în care au dorit relaţii economice şi dialog politic cu Uniunea Sovietică (aceasta desfăşurase rachetele SS-20 care ameninţau direct Europa Occidentală).

Încă de la începutul celei mai trainice şi lungi alianţe a Statelor Unite ale Americii, cea cu Europa, liderii de peste ocean au fost adesea iritaţi de nemulţumirile europenilor. Ei au subliniat mereu că Statele Unite asigură principalele componente ale securităţii Europei Occidentale şi aceasta, după ce tot ei au asigurat refacerea şi dezvoltarea economică a bătrânului continent. Tensiunile dintre Washington şi Paris (mai ales cele din perioada în care Charles de Gaulle a fost preşedinte în anii â60) au produs amărăciune americanilor mereu iritaţi şi exasperaţi de acuzele generalului cu privire la imperialismul american şi a nesiguranţei inspirate de politica americană de securitate. În fond, Statele Unite nu aveau doar focoase nucleare în Europa, ci şi circa trei sute de mii de militari.

Europa Occidentală - prioritate evidentă a politicii americane

Nemulţumirile americane nu au fost doar un răspuns la acuzele europenilor, ci un gen de rechizitoriu global asupra comportamentului, opiniilor şi evoluţiei Europei Occidentale. Multe dintre acestea pot fi regăsite, într-o nouă formulare, şi astăzi. Putem grupa aceste nemulţumiri în trei mari categorii.

Prima se referă la schimbarea priorităţilor globale ale Statelor Unite. Din 1939 şi până spre sfârşitul secolului trecut, Europa Occidentală a fost o prioritate evidentă a politicii americane. Planul Marshall şi NATO au demonstrat importanţa pe care americanii au acordat-o refacerii economice şi securităţii Europei. Comunitatea de valori a fost şi atunci, ca şi acum, celebrată, subliniată şi apărată. Cu toate acestea, în contextul globalizării, alte zone precum Asia-Pacific, America Latină sau Orientul Mijlociu au devenit importante în politica americană. Paradoxal, tocmai stabilitatea Europei în domeniul atât de sensibil al securităţii a determinat Statele Unite să-şi îndrepte atenţia şi spre alte zone ale lumii, văzute acum ca fiind highlighted în politica americană.

O tendinţă nefirească către concesii şi cedări

O a doua categorie de recriminări ne aduce din nou la securitatea Europei Occidentale. Au existat o serie de critici americani care au vorbit, în epocă (deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut), despre „autofinlandizarea“ Europei, aşa cum alţii incriminează astăzi intrarea continentului în „post-istorie“. Ezitările unor aliaţi europeni de atunci de a se alătura Statelor Unite, după momentul de cumpănă al invaziei sovietice din Afghanistan (decembrie 1979), în sancţiunile împotriva Moscovei sau împotriva Poloniei generalului Jaruzelski şi modul în care atât de mulţi politicieni au părut că vor să ferească contaminarea destinderii dintre Europa şi Moscova de lupta superputerilor din alte zone ale lumii au fost considerate, de către mulţi analişti americani, ca un semn de miopie şi o tendinţă nefirească către concesii şi cedări. Sprijinul în desfăşurarea rachetelor americane în Europa, ca urmare a deciziei NATO din 1979, acordat de marile capitale occidentale şi, mai ales, îmbrăţişarea neaşteptată a acestei decizii de către Franţa au mai liniştit etajul decizional de la Washington. Cu toate acestea, disponibilitatea unor lideri europeni de a încheia compromisuri cu Moscova nu avea cum să nu lase urme. Un al treilea grup de nemulţumiri a vizat, în epocă, incapacitatea aparentă a Europei Occidentale de a adânci integrarea europeană până la transcederea statului-naţiune şi al constituirii unei comunităţi cu o piaţă unică, cu instituţii centrale şi cu o determinare comună de a îngropa certurile şi neînţelegerile din trecut. Pragmatismul demersului lui Jean Monnet şi arta sa de a aplica în Europa lecţiile pe care le-a asimilat din experienţa americană i-a încântat pe numeroşii săi prieteni americani. Pentru unii dintre aceştia, capacitatea europenilor de a crea Statele Unite ale Europei, bazate pe un model federalist-funcţional, a devenit un test al viziunii şi vitalităţii aliaţilor europeni.

Statele Unite ale Europei, un proiect îndoielnic

Opoziţia generalului de Gaulle a fost văzută ca fiind principala piedică, dar, după plecarea sa de la putere, au ieşit în evidenţă alte cauze, mai profunde, ale imposibilităţii, în condiţiile de atunci, de realizare a unui asemenea proiect. După realizarea sa, în condiţiile post-Razboi Rece şi ale colapsului comunismului, validitatea unei asemenea perspective americane a fost pusă la îndoială şi o altă gamă de nemulţumiri a ieşit la iveală (vezi diviziunea „Vechea“ versus „Noua“ Europă). Nici preşedintele Richard Nixon şi nici Henry Kissinger nu au crezut în şansele unităţii europene depline sau în convergenţa totală a intereselor dintre Europa Occidentală şi Statele Unite. Obstacolele de parcurs din calea procesului construcţiei europene (embargoul petrolului, criza preţului laptelui, discountul Marii Britanii la bugetul european, împotrivirea prelungită a doamnei Margaret Thatcher la admiterea Portugaliei şi Spaniei ş.a.m.d.) au stimulat pesimismul, întărit de obiceiul miniştrilor de externe ai Europei Occidentale de a regreta în comun şi de a da sfaturi, fără însă a asigura mijloacele necesare punerii lor în practică (vezi cazul, mai recent, al conflictului din fosta Iugoslavie, la începutul anilor â90).

Fără a încerca să vedem doar dezacordurile de pe cele două maluri ale Atlanticului, fără a le accentua sau sublinia, trebuie să le cunoaştem în evoluţia lor istorică, pentru a înţelege ce se întâmplă în prezent. Cu certitudine s-au schimbat timpurile şi conjuncturile, personajele şi unele scene, dar un cercetător atent poate găsi motive întemeiate de reflecţie şi, mai ales, poate distinge trenduri istorice semnificative. Rămânem încrezători în soliditatea relaţiei transatlantice chiar dacă vedem că probleme, precum sursele energetice şi angajamentele globale par încă să fie subiecte generatoare de discuţii. În mediul mereu cinematic al relaţiilor internaţionale actuale, comunitatea de valori, viziune şi idealuri trebuie să ne motiveze, iar trecutul trebuie să ne fie pildă şi învăţătură.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!