Lumina literară şi artistică
Colocviului de literatură religioasă `Ridicat-am ochii mei la munți“ organizat de Ziarul Lumina (3-5 iulie 2015)

„Ridicat-am ochii mei la munți“

16 August 2015

Imaginați-vă o seamă de poeți adunați sub semnul credinței și al dragostei de poezie recitându-și versurile. Fiecare îl ascultă cu atenție și bunăvoință pe celălalt, intrând în starea de grație pe care arta o aduce cu sine. O atmosferă aproape inefabilă, asemănătoare stării de rugăciune. Redăm aici câte un poem al fiecărui participant la colocviul însoțit de recital de poezie desfășurat la Mănăstirea Caraiman în perioada 3-5 iulie 2015, invitându-vă la lectură.

Paul Aretzu

Psalmul 33

Astăzi m‑am sculat şi aveam inimă nouă. Doamne, Tu eşti singurul contemporan al sufletului meu.
Din rază de lumină smerită ai văruit feţele noastre, iar sufletul este grăunte de iubire de la Dumnezeu, tăciune scris acoperit de spuza trupului. Îl duc pe Domnul înfăşat în suflet.
Domnul a dat lumină, că e bună. Clădiri, pământul, creanga copacului, chiar întunericul sunt făcute din lumină. Şi literele din acest scris, Doamne, sunt tot de lumină. Iar Pustia este orbitoare. Ne‑ai încărcat, Doamne, cu lumină, sângele nostru e lumină roşie lichidă, în creier irizează tăria crinilor din Rai, suntem înconjuraţi mereu de pâlpâirea Hristosului interior şi‑n degete simţim ce simte pomul când dă în floare. O maternitate luminoasă este viaţa noastră, dragă Doamne, cu lumină de diferite forme.
În mine, Doamne, a fost lunga Vinere Mare, şi‑n mine a‑nviat Hristos.
Am auzit, Doamne, că oamenii mor.
Adevărată Lumină este în euharistie, iar noi mâncăm Lumină şi bem Lumină.
Doamne, am auzit cu înfricoşare că oamenii mor. Cenuşa noastră este fragilă lumină.

 Diana Caragiu

Dumnezeu drăguţul

e atâta linişte în mine de‑mi aud clipocitul sângelui
în care mi se scaldă toţi adormiţii neamului
din când în când, ei mi se‑aşază pe mal şi‑mi cântă un cântec de leagăn
un fel de „taci cu mama, lasâ că trece”
eu le povestesc despre fricile mele
cum nici o spaimă nu‑mi seamănă una cu cealaltă
şi dau din cap cum că ştiu
în zori, le aranjez costumele negre, îi sărut prelung pe frunte şi le spun că mi‑e dor
ştiţi, eu sunt casa voastră
în stânga, la intrare, sângele meu, în dreapta, apă de ploaie, vedere la cer
eu mai plec uneori la târg să cumpăr flori şi cireşe pentru toartele cănilor
şi‑atunci îmi place să vă văd în poartă, în rând, gătiţi
cum îmi faceţi cu mâna până la capătul uliţei
din când în când, mă întorc şi îmi flutur şi eu braţele în aer
sunt din nou copil
am cozi împletite, picioare împleticite şi‑un pumn de zarzăre
cu fiece zi vă simt mai aproape
zâmbesc şi aştept
în mine o voce sfioasă:
„un pahar cu apă, maică, un pahar cu apă”
m‑aud spunând:
mi‑e sete

 Monica Manolachi

meditație în fața unui ou de paște

pentru mine dumnezeu nu are mustăţi,
nici mâini, nici picioare,
nu e adus de euripide cu macaraua.
nu e nici miel, nici porumbel
şi nici nu iartă mereu cum m‑aş putea aştepta.

îl văd adesea în cel ce nu are ceva ce am eu.
priveşte mut, suspendat într‑o şovăială perpetuă.
un binoclu vechi uitat în iarbă de un drumeţ.
pe dinăuntru îl râuresc amarnic şerpii nisipului.
îi întind braţul deschis, ca să bea de la mine în voie apă,
să‑i fete şerpoaicele ouă cât casa.

când a luat îndeajuns şi inima lui e plină,
cel mai mult îmi doresc să dispar
într‑o grădină fără de flori.
acolo sădesc seminţele celui ce a găsit ce nu avea,
seminţe purtate de mine în pământul din piept.
atunci visez că dumnezeu are mustăţi,
mâini şi picioare şi iartă mereu.
uneori îl aduce euripide cu macaraua
şi zboară ca porumbelul sau plânge ca mielul.

 Florin Caragiu

adevărat zic

nimeni nu știe când a înviat Hristos,
dar toți știu când S‑a pogorât la iad,
pentru că deși nu înțeleg cum,
li se vede pe față.
înainte ca lumânarea de Paști să se aprindă
bâiguie pe chipul lor focul 
unei mulțumiri pe care nu se pricep s‑o exprime
și aerul le iese pe gură
cum ar sufla spre un perete fără simțire aici
și de cealaltă parte a lui 
s‑ar înclina noaptea spre zi.
și cum a spus un poet - „Doamne, ce prăpădiți suntem
și ce ne mai iubim” - singurul lucru pe care‑l mai pot face
e să iasă din starea lor mohorâtă
încă legați cu feșele timpului
și să spună: „Adevărat” în fața unui lucru
despre care au crezut mereu greșit
că e o fugă de moarte.

 Nicolae Dascălu

O carte pentru înger

Se făcea
că mă năşteam
într‑o bibliotecă
şi în fiecare clipă după aceea
trebuia să citesc o carte,
până voi ajunge la Cartea vieţii mele.
Când mă opream prea mult
minunat de vreo carte
îngerul venea şi‑mi şoptea tunător:
Treci mai departe!
Aşa am aflat că eu însumi
eram o carte pentru înger
şi el se grăbea…

Ada Carol

Poeme cu Îngeri

Am crescut împreună
La loc cu verdeaţă
Contemplând ierarhiile îngereşti
Revelate în tihnă.

Acum sunt sfânt iar tu eşti un balaur
Deşi armura mea şi‑a tale aripi
Ne vădesc fârtaţi…

În adevăr noi împărţim durerea
Pe stâncile cu aur zugrăvite.

Ca o prăpastie ce ne desparte,
Voinţa Domnului,
E suliţa ce îmi străbate mie pumnul
Iar ţie inima!

 Florin Dochia

Psalm 2

Doamne, Ţi‑au crescut aripi până la pământ
numai eu le văd şi mă înveşmânt
în lumina umbrei Tale în ploaie şi în vânt
Tu mă aperi cu ele de focul mistuitor al păcatului, eu Te cânt.
Esenţa zborului de la Tine am s‑o deprind
chiar de n‑ai zburat niciodată am eu un colind
de folosit când eşti suferind
e o rugăciune de murmurat când stelele se iţesc scânteind.
Ai aripile până la pământ, până în grădina mea în floare
până la inima mea care a visat totdeauna să zboare
ai să mă înveţi zborul Doamne sau căderea mea viitoare
va fi în haos nu va fi în soare
arzând ca o pasăre pierdută de stolul ei pierdută în zare.

 Codruț Radi

Semanţe  

Mă-nstrăinez lumii de mine
să nu trec amăgind prin soartă
în cale când îmi e oricine
ar vrea cu alţii să mă-mpartă,
M-adun durerilor pe drum
ecouri dintr-o rană spartă
să fiu eu singurul de-acum
ce crucea altuia o poartă,
Se-adună timpul a concept
amintea căreia mă iartă
că n-am ştiut să mai aştept
şi mi-am închis ultima poartă.

 Daniel Drăgan

Clipa de apoi (fragment)

Batjocorit‑am fost și m‑au lovit cu pietre și ocara cuvintelor și vârful suliței trebuie că și eu le‑am simțit
laudă Ție Doamne că mi‑ai îngăduit odată cu tine să simt răutatea cuielor străpungând mădularele ai îngăduit să țipe în mine durerile Tale mi‑ai dat putere din puterile Tale să le pot duce să fiu tras pe roată și odată cu tine să fiu răstignit Doamne pe cruce
 mi‑ai dat puterea să urlu de durere‑năuntru și afară să tac și odată cu tine să zic Doamne iartă‑le lor că nu știu ce fac!
mi‑ai dat îngăduința să văd scânteierea bunătății tale fără istov și m‑ai înzestrat cu suferințele Tale transformate‑n splendoare să pot să clădesc să pot să dărâm să am ce duce cu mine pe nesfârșitul Celălalt Tărâm.

 Simona Dumitrache

Viziuni mute

***
mă bucur de trecuturi
singură
undeva unde totul pluteşte
în pagini mari de existenţă

***

zi de zi
cuvântul se aruncă
într‑un ţărm mlăştinos
pleacă la plimbare
curăţat de griji
întâmpină greutăţi
în somn
fuge derutat
prin creierul naşterii
într‑un ochi spiritual

Carmelia Leonte

Purtători de lumină (I)

Ce arătare! Un ochi e treaz, dar celălalt miop.
Pare a fi un zburător şchiop.
Şi râde. Ţese cămaşa pe care apoi o îmbracă
De parcă ar fi viu… Dar mort ar fi, parcă…
O mânecă rămâne ca un ciot de aripă…
E prea în pripă! E prea în pripă!
E un labirint, o vastă împărăţie.
Parcă ar fi moartă, dar parcă ar fi vie…
Orice atingere ar strica, ar strivi,
Împărate al Privirii, tu nu privi!
Văd firele ce vă arată calea,
Dar mare e marea! Prea mare e marea!
Purtaţi armuri, dar nu sunteţi eroi.
Vă cere lumina înapoi, înapoi…
Abia atingere, a privirii,
Cheamă‑ne, Doamne, în noaptea zidirii!
Ce arătare! Şi toate sunt una…
Blestemată fie minciuna.

Sorin Lucaci

visa la o lume idilică în culori sepia
poetul cetăţii adormise cu tâmpla sprijinită pe o bucată de stâncă
avea obiceiul de a vorbi în somn
de a visa cu voce tare, cum îi plăcea să spună
fredona psalmul vechi despre îngeri
visa la o lume idilică în culori sepia ceva ca în alice în ţara minunilor
cu iepuri albi tâşnind din jobenul lui johnny deep şi labradori uriaşi
clămpănind fălcile pe ritm de rumba
pământul nostru era plin de poveşti mustind în pântecele lumii
era roşu ca purpura şi argilos ca untul
aici Dumnezeu ne suspendase între două lumi paralele
două lumi care se comprimau şi se dilatau ca o mănuşă chirurgicală după voinţa Lui
lumea de dincoace şi lumea de dincolo de araodenuh
şi întotdeauna între cei doi crepusculi 
când ningea pe la noi oamenii aveau un ritual ciudat
femeile îşi tăiau părul
făceau o gramadă mare în mijlocul cetăţii apoi îi dădeau foc
bărbaţii tineri îşi tatuau pe spate luna şi celelalte constelaţii
noaptea mergeau la râul şerum şi se scăldau la lumina palidă a lunii pline
apoi împreună cu femeile scuipau în palme îşi frecau mâinile
le ridicau şi le agitau în aer timp de trei patru secunde
două zile nimeni nu mai scotea o vorbă
muţenia era ridicată la rang de virtute
se uitau unii la alţii și nimeni nu vorbea despre asta
se priveau ca şi cum ceva se întâmplase
dar nimeni nu avea habar ce
poetul cetăţii înnebunise de tristeţe
priviţi‑l oameni buni, zevzecul poet al cetăţii, strigau ceilalţi menestreli şi chicoteau
dându‑şi coate
în măruntaie boala‑i creştea ca un aluat dospind în cuptorul fără forme
îl mistuia până‑n viscere ca o gheară albită de spaimă
cu timpul poetul devenise invizibil
rămăsese din el doar un abur nedesluşit
o siluetă decupată dintr‑o bucată subţire de pal
o faţă lividă ca o mască mortuară ce atingea în treacăt semenii
atât pe cei cunoscuţi cât şi pe cei necunoscuţi
era trist poetul cetăţii
şi tristeţea îi acoperea trupul bucată cu bucată ca o pelagră
ca o pădure deasă de fagi
îşi stăpânea cu greu lacrimile în colţul ochilor
îngenunchea pe pământul argilos și roşu ca purpura
în colţul gurii un firicel roşu de sânge desena o traiectorie ascunsă
cu faţa ridicată spre cerul răsturnat în palmele zeilor
privea într‑un punct fix
Doamne arată‑mi calea, dă‑mi un semn
și învăluindu‑l
un nor cenuşiu îl ridică încet de la pământ

 Florentina Loredana Dalian

Fiul risipitor

Sunt, mamă, fiu risipitor;
mi‑am risipit şi dragostea şi anii.
Am bătut pe la toate uşile inimilor;
nimeni nu‑i acasă.
Uscate sunt buzele mele
de arşiţa atâtor nesăruturi.
Am plecat cu aripi de‑acasă,
m‑am hrănit cu visuri;
acum mi‑au rămas numai roşcove.

Uneori, seara, îmi amintesc
apusurile pe după dealul nostru.
Ah, mamă,
a fost o vreme când vedeam numai răsăritul.
Tu ce mai faci?
Lacrimile tale sunt la fel de sărate,
la fel de tăcute
ca inima mea bătând
pentr‑o dragoste nemărturisită?

Mă voi întoarce, mamă,
dar nu‑ţi vei mai recunoaşte fiul.
Sunt mai bătrân decât tine, mamă
şi port în inimă ca‑ntr‑o raniţă
cenuşa înstrăinărilor.

Să nu‑i spui
să nu‑i spui tatei să taie viţelul cel îngrăşat!
Fă numai focul în odaie;
mi‑e dor să văd lumina flăcărilor
cum joacă pe pereţii albi
văruiţi de tine înainte de Paşti.
Nici să nu
nici să nu tocmească lăutari
ce folos? -
Vreau numai să‑ţi aud ţie cântecul
acela pe care mi‑l cântai când eram în leagăn.
Aşa să faci!
Aşteaptă‑ţi, mamă, fiul risipitor,
căci el se va întoarce…
…într‑o zi.

Emil‑Iulian Sude

A fost odată o zi
o zi care nu purta nici un nume
al vreunei zile cunoscute. şi era goală de semnificaţii ziua aceea.
cineva a vrut să îmbrace ziua să‑i dea semnificaţii. să le arate
celorlalţi că nu e lăsată vreo zi fără semnificaţii. să le arate celorlalţi
că aceasta este ziua lui. o zi goală de vedeai prin ea alte zile. şi au venit
pe la ziua goală strângătorii de zile fără semnificaţii. acolo unde orele nu se dau
nici înapoi nici înainte şi se opresc orele încurcate. şi se aşteaptă cu toată
seriozitatea să treacă timpul. să treacă timpul. au îngrămădit în ziua goală
tot felul de acareturi. numai să umple ziua să fie o zi plină plină de semnificaţii.
şi să‑şi spună pe ascuns. azi am avut o zi plină am uitat o zi de moarte.
au aşteptat ei cât au aşteptat nici ei strângătorii de zile nu mai ştiau cât au aşteptat să treacă timpul. au încercat ei să ţină timpul pe loc să‑l prindă să le aparţină. şi încercau în zadar să ţină timpul pe loc. bătrâna mai bătrână ca moartea
le‑a spus. voi nu veţi avea niciodată timp să ţineţi timpul pe loc.

 Nicolae Stoia

Cestălalt

Pentru că mă socot o gazdă politicoasă
i‑am zis: Bună! Și l‑am poftit să intre.
Deferent, și el mi‑a zis: Bună! E plăcut
ânăuntru la tine, doar că e cam strâmt și‑i
greu să încăpem amândoi în același loc.
Mda!... Dar să știi că era cu mult mai bine
până când nu ai venit tu.
Ce tot îndrugi? Eu am fost aici,
n‑am stat alături, dedesubt ori deasupra ta,
mereu am fost aici; mă și mir că n‑ai văzut
asta pân‑acu. Dac‑ai ști de câte ori și cu câtă
tristețe mă uitam când băteai câmpii și
de câte ori te‑am ridicat când te copleșeau
greutățile; și tot eu eram cel ce te încuraja
când te îndoiai de tine, de mine vreau să zic.
Că de mine voiai tu să te lepezi; nu ți‑a păsat
niciodată de tine și nici n‑ai vrut să iei aminte
că eu existam și exist; că noi doi existăm.
Eu eram înăuntru și nu eu,
ci tu ai venit când eu mă aflam deja aici.
Și să știi că ăsta‑i piciorul meu, asta‑i
mâna mea! Mădularele celelalte, toate, și
ele‑s ale mele; numai și numai ale mele.
Nu, nu! așa nu se mai poate, e prea mare
înghesuială în locul ăsta. Împărțim ce‑avem
și, gata, ne despărțim. Na! Ține tu un picior,
mie celălalt; o mână ție, una mie; torsul ție,
capul și gâtul mie, și lasă‑mi și viscerele;
tu ia ce mai râmâne! Gata, m‑am dus! Pa, dragule,
că s‑a făcut trist de târziu la tine și mi‑ai devenit
atât de odinioară. Hei! Unde te duci? Tu nu vezi
că mă târăști după tine? Stai o clipă! Nu pleca,
fiindcă nu se știe care din noi doi pleacă și
care rămâne. Trebuie să găsim o altă cale.
Hai să facem pace! Pace? Ce fel de pace
am putea noi doi avea, când gâlceava ne e
pâinea zilnică. Pace cu tine? Cu tine, rana oaselor
și arsura cărnii mele! Cu tine, neodihna mea.
Nu! Eu mă duc; până dincolo mă duc;
dar să știi, dragule, că o să te‑aștept și pe tine.

 Lidia Popița‑Stoicescu

Teamă

Primește, Doamne,
grăuntele de nisip
care sunt...!
E mai mic decât bobul de muștar...
Tu poți să‑l desfaci
și să privești în miezul lui:
vei afla, oare, acolo
credință...?
Dac‑ar fi așa,
trebuie să mă tem
pentru locul munților,
din atlase...!?

Daniela Șontică

Orbilor mei

Ei nu se opresc niciodată,
abia dacă îşi întorc privirile,
retina lor abia dacă mai ţine minte
propriul colţ de ochi.
Ei nu sunt nefericiţi
nici atunci când nu sunt fericiţi,
ei privesc totdeauna înainte,
timpul lor nu are nimic în comun
cu cearcănele clipelor în care,
invizibilă, de dincolo de cortină,
eu aştept să se împiedice unul dintre ei,
pentru ca, ajutându‑l să se ridice,
să mă poată vedea, în sfârşit,
iar eu să‑l întreb:
Suntem fraţi, nu‑i aşa?

 Elena Dulgheru

Se făcu tăcere‑n Rai

I
Se făcu tăcere‑n Rai, mon amour!
Iată focul ce ni‑l dai, mon amour!
Iată buzele ce tac, mon amour!
Pleoapelor le‑ai pus capac, mon amour!
Briza se opreşte‑n loc, mon amour!
Stelele se‑ascund în foc, mon amour!
Oamenii stau pironiţi, mon amour!
De‑astrul zilei toropiţi, mon amour!
Doamne, ce joc joci cu noi, mon amour?
Sîntem mici şi sîntem goi, mon amour!

II
Se făcu tăcere‑n Rai, mon amour!
Suie îngerii pe cai, mon amour!
Caii lacrimilor mari, mon amour!
Îngerii în zeghe tari, mon amour!
Îngerii cu ochi fierbinţi, mon amour!
Şi cu inimi pînă‑n dinţi, mon amour!

III
Dară Domnul spuse‑aşa, mon amour:
„Angheli sfinţi, săriţi din şa! mon amour!
Iarbă cailor să daţi, mon amour!
La hodină să‑i lăsaţi, mon amour!
Iară voi mai adăstaţi, mon amour!”
Cailor ce pasc în vis, mon amour!
Ispitirea ne‑a învins, mon amour!

IV
De ce frunzele‑au tăcut, mon amour?
De ce vîntul s‑a oprit, mon amour?
Soarele ne‑ncinge rău, mon amour!
Era bine‑n sînul Tău, mon amour!
Bine ne era sub cer, mon amour!
Rău ne‑apasă‑al lumii ger, mon amour!
Rău şi bine ne‑mpresor, mon amour!
N‑am cu ce să le măsor, mon amour!
N‑am cu ce să le‑nghioc, mon amour!
Inima mi‑o pui pe foc, mon amour!
Inima mi‑o pui pe jar, mon amour!
Apa morţii în pahar, mon amour!
Lacrimile din obroc, mon amour!
Se fac rîu adînc pe loc, mon amour!
Rîu înspumegat de dor, mon amour!
Ce‑nfăşoară Raiu‑n zbor, mon amour!
Şi‑l închide‑n depărtări, mon amour!
Pe uscatele cărări, mon amour!

V
Doamne, ce ne întrebai? mon amour
Sufletul ni‑l ispiteai, mon amour!
Inima Ţi‑am sfîşiat, mon amour!
În odgoane Te‑am legat, mon amour!
Buzele Ţi‑am sigilat, mon amour!
Dragostea‑am încarcerat, mon amour!
În otrăvuri de‑am păşit, mon amour
Dă‑ne‑un ev de ispăşit, mon amour!
Dă‑ne‑un ev din mila Ta, mon amour!
Punte‑un soare‑n coasta mea, mon amour!
Fă‑mă loc de căpătîi, mon amour!
Sîngele ca să‑mi învii, mon amour!
Sîngele ca să‑mi înalţi, mon amour!
Şi în boltă să‑l prefaci, mon amour!
Peste streşini de‑mpăraţi, mon amour!

VI
În tăcerea celui Rai, mon amour
Se aude‑un cînt de nai, mon amour
Un cînt lin şi‑un vînt uşor, mon amour
Pe‑al Tău fluier se‑nfăşor, mon amour
Pe‑al meu glas făcut fuior, mon amour
Pe‑al Tău sînge‑ngemănat, mon amour
Cu al nostru dor curat, mon amour
Cu al nostru dor de dor, mon amour
Doamne, m‑ai făcut să mor! mon amour
Doamne, m‑ai făcut să viu! mon amour
Roua inimii, tîrziu − mon amour!
Roua inimii din nou − mon amour!
Cerul vechi din cerul nou, mon amour!
mon amour. mon amour. mon amour.

Laurențiu‑Ciprian Tudor

Regele păsărilor

zboară
Pasărea Iisus în sus
O, rege al păsărilor
ştiu
zborul copt se face lumină
adevăratele păsări se topesc

ştiu Doamne
că Icar a greşit
iartă‑l
lacom de înălţimi
a crezut că zborul e fizic
că omul e pasăre de carne

iartă‑l Doamne
Tu ne‑ai arătat că zborul e invers
că se zboară înăuntru
că acolo e sinea soarelui
scăparea
nu!
nu se fuge de suferinţă
ea e doar coaja
prin care zbori mai adânc
îţi întinzi braţele
ţi le baţi în cuie
şi crezi.

Eugenia Țarălungă

AI GRIJĂ DE NAZARET

tu să te sustragi mâhnirii
pe măsură ce rănirea conţine strălucire pentru tine
noi suntem tuburile unei orgi
prin care se aude o muzică aleasă
în zona în care apele se primenesc singure
şi animale blânde lente şi mari
vin să se adape
la linia ţărmului alb

ai grijă de Nazaret
şi de toată Galileea
şi lărgeşte constant cercul
prin urmaşii noştri încovoiaţi
în poziţii de fetus
din ce în ce mai eliberaţi
de asperităţi şi canoane.

{gallery}/2015/08/16/Supliment/pagina-1/{/gallery}


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!