Ritualuri şi tradiţii în satele din Bărăgan

S-au rupt băierile nopţii şi valuri de nea creponată au înveşmântat Bărăganul. Dincolo de tivitura întunericului, gerul îngheaţă respirarea şi doar lătratul câinilor şi cântatul cocoşilor trasează graniţe imaginare, spărgând liniştea satelor înnoptate în vălătuci de chiciură. Există în această perioadă la ţară un anume fel de aşteptare, ce transcende timpul, o taină ce umple de pace singura clipă în care nimeni nu se mai simte sărac. E vremea Crăciunului, când el, ţăranul, se pregăteşte să-L primească pe Pruncul Iisus cu colindul.

Aşa se trăieşte aici, în neţărmurita câmpie, dintotdeauna, aşteptarea Crăciunului. Satele s-au schimbat. Oamenii, şi ei, la fel. Unele aşezări abia mai respiră, sugrumate sub călcătura rătăcirii vremurilor ce ne apasă. Altele au pierit, s-au topit în ţărână sau au fost înecate cu oameni cu tot. Peste scheletul lor s-au ridicat alte sate, cu alţi oameni, de-ai locului sau de aiurea, cu alte rânduieli, cu alte apucături. Nimic şi nimeni însă nu a reuşit să învingă aşteptarea Crăciunului. Nici atunci când marele praznic, arestat între coperţile carnetelor roşii de partid, părea condamnat pe veci la uitare. Pentru că aşteptarea Crăciunului înseamnă bucurie. Şi bucuria nu poate fi niciodată arestată. Ea trăieşte dincolo de timp. Şi chiar dacă este alungată din prezent, vine puternic din urmă, din amintiri, din tradiţii, din cer, odată cu colindele, odată cu El, Pruncul Iisus, mărturisită sau nu, îngheţată, ca degetele unui copil, sau învăpăiată ca focul ce trosneşte în vetre, pentru că bucuria nu întârzie niciodată la întâlnirea cu colindătorii lui Iisus.

Sacrificarea porcului pe Valea Mostiştei

Zilele acestea, satele de pe Valea Mostiştei trosnesc sub călcătura iernii. La Săruleşti, la Preasna, Gurbăneşti, Coţofanca, Siliştea, Valea Argovei şi mai departe pe firul râului spre Dunăre, oamenii au început să taie porcii. Unii chiar de la sfârşitul săptămânii trecute, când le-au venit feciorii de pe la oraşe să îi ajute.

S-au sculat cu noaptea în cap, au legat câinii, au potolit cele câteva oi rătăcite prin saivane, vacile, caprele şi porcii mai mici, au deschis cotineţele să iasă păsările afară, apoi au aprins focurile sub pirostrii şi au încins cazanele cu apă.

Când a crăpat de ziuă, şi-au chemat vecinii, rudele, prietenii să ţină de porc. Răsună fioros satele de guiţatul animalelor sacrificate. Şi când frigul muşcă din pulpa zorilor, vâlvătăi de foc se ridică spre cer. Trosneşte părul de porc pârlit sub paiele aprinse, câinii schelălăie înnebuniţi de mirosul cărnii încinse, din când în când se mai freacă şoriciul plesnit cu zăpadă, "să nu se ardă", şi toată lumea pare cuprinsă de treabă. Toată casa forfoteşte. Lângă cazanele cu apă, la jar, bătrânele fierb în oale de pământ fasole, că e post şi nu se mănâncă de dulce. Doar pe plita din bucătărie stă gata s-o apuce spre tavan ibricul sub presiune în care bolboroseşte ţuica pusă la fiert cu boabe de piper.

Aşa începe în Bărăgan ritualul sacrificării porcului. Unii nu-l vor tăia decât în ziua de Ignat, cum au pomenit de la ăi bătrâni. Dar nici ei, nici taţii lor şi nici bunicii sau străbunicii lor nu-şi mai amintesc de ce "numai aşa e bine". Vorba românului: "Câte bordeie, atâtea obiceie", aşa că despre semnificaţia sacrificării porcului în preajma Crăciunului astăzi nu mai afli decât din cărţi. Şi asta numai dacă ţii cu tot dinadinsul.

Când timpul profan face pasul spre sacru

Cine să-şi mai amintească la Gurbăneşti că sacrificarea porcului a însemnat pe vremuri şi altceva decât şorici, tobă, cârnaţi, caltaboşi, şuncă sau coaste pe varză?

De unde să mai ştie nea Ion de pe uliţa colectivului că actul ritualic al sacrificării unui animal marca pentru strămoşii lui geto-daci trecerea de la timpul profan cotidian la timpul sacru sărbătoresc? Şi că acest sacrificiu purifica şi solemniza timpul, dar mai ales crea cadrul spiritual pentru realizarea contactului imaginar cu divinitatea, pentru captarea forţelor benefice supreme? Şi de ce mai trebuie el să ştie astăzi că pârlirea porcului după înjunghiere semnifică de fapt trecerea întregului corp al animalului prin flacără şi că actul în sine este un rit al "arderii de tot" pe jertfelnic?

S-ar putea să nu ştie şi nici să-i trebuiască toate acestea, de vreme ce el, ca şi înaintaşii lui, e creştin. El ştie una şi bună: "Bă, toate astea de le spui tu o fi însemnând ele altceva, cândva, dar pentru mine înseamnă bucurie. Io asta simt!"

Şi aşa şi este. "Creştinismul a acceptat practica sacrificării porcului ca secvenţă a suitei de obiceiuri ce pregătesc marea sărbătoare religioasă a Crăciunului. Prin semnificaţii multiple, Crăciunul marchează totodată, în calendarul popular, începutul ciclului celor 12 zile de sărbătoare ce însoţesc trecerea de la anul vechi la anul nou, perioadă a naşterii şi renovării timpului calendaristic, în care agricultorul ce a încheiat un ciclu agrar se pregăteşte pentru următorul prin acte rituale cu rol apotropaic şi augural. Privit din această perspectivă, tăiatul porcului se plasează în sfera ofrandelor, al sacrificiului adresat forţelor supreme, ca mulţumire pentru recolta obţinută şi pentru recolta viitoare... Credem că tocmai păstrarea practicii sacrificiului porcului pentru sărbătoarea Crăciunului este o dovadă a vechimii creştinismului pe aceste locuri, creştinism apostolic. Nu putem neglija nici faptul că acest sacrificiu are loc în perioada postului, cea în care se pregăteau de altfel şi catehumenii pentru botezul de Crăciun sau de Bobotează", după cum spune cercetătoarea Cristina Fialcovschi.

Lumea care se împiedică de nemurirea colindelor

Târziu, spre seară, când cenuşa stinsă cu zăpadă într-un colţ al ogrăzii încă mai fumegă, casa pare a se fi potolit. S-a spălat porcul, s-a frecat cu sare, s-a despicat, s-au scos şi s-au spălat maţele şi măruntaiele, s-au sărat fleicile, s-au ales cărnurile pentru preparate, s-a băut şi ţuica, unii au făcut şi pomana porcului, alţii nu, că e post, şi toată lumea pare mulţumită.

Şi în toată această bucurie, totuşi săgeata unei amărăciuni se înşurubă în inimile ţăranilor din câmpie: nu le mai vin colindători ca altădată. Nu mai sunt copii în sate. S-au orăşenit generaţii întregi, iar nepoţilor nu le mai place să colinde. O fac doar aşa, din obligaţie, pe la şcoală, pe la festivaluri. Nu mai trăiesc ei bucuria umblatului cu Moş-Ajunul, cu Steaua, cu Sorcova sau cu Pluguşorul, cum o trăiau părinţii sau bunicii în copilăriile lor, când trăgeau de noroaie sau îngheţaţi cărau trăiştile pline cu covrigi, nuci, mere şi biscuiţi până spre ziuă. Şi cine să mai joace Brezaia, acum în zilele de dinaintea Crăciunului, când flăcăii satelor s-au înstrăinat prin lume? Nici cu Vasilca nu mai vin ţiganii, cum făceau pe vremuri, când umblau din casă în casă cu o căpăţână de porc aşezată pe o tavă, împodobită ca o păpuşă, cu mărgele, cu cercei şi cu râtul dat cu ruj, de se speriau ţâncii când o vedeau. Aproape toate au tăcut. S-au uitat cântările. Au îmbătrânit colindătorii, iar "schimbul" nu mai există. Şi, totuşi, obiceiurile trăiesc. Scâncesc ca nişte copii pedepsiţi de părinţi undeva, în străfundul amintirilor. Ar vrea să se întoarcă, dar lumea se grăbeşte. Nu mai are timp de ele. Se împiedică prezentul de nemurirea lor. Pentru că ele, chiar dacă de-abia mai respiră, chiar dacă satele se tot scurg în pământ pe zi ce trece, nasc bucuria amintirilor ce le fac nepieritoare. De acolo, din cufărul în care au fost aruncate, ne trimit nouă acea tainică bucurie a aşteptării. Şi, precum Pruncul Iisus a pornit din ieslea Sa din Betleem să colinde lumea adormită a unui sfârşit de lume, luminând-o cu lumina Lui, tot aşa, şi ele, colindele uitate, ne luminează zorii lumii noastre rătăcite.

"Niculae, unde mergem noi, domnule?"

Rătăcit şi înstrăinat mă simt şi eu în oraşul acesta, în cubul meu de beton de la etajul opt al unui bloc din Bucureşti, aidoma ţăranilor din Gurbăneşti, pierdut în propriu-mi timp, ca într-un cufăr cu colinde. Şi stând aşa, cu gândul la prezentul vremurilor mele, mă tot întreb ca Ilie Moromete, şi el un rătăcit al câmpiei şi al timpului său: "Niculae, unde mergem noi, domnule?"

Şi tot privind noaptea fără băieri din care valuri de nea creponată curg peste oraş, tremurând de aşteptare şi bucurie, parcă aud câinii lui Bulgaru şi cocoşii lui Burdulea tăind graniţe imaginare peste liniştea miezului nopţii, clipa în care trebuia să vină să mă ia cu colindul de Moş-Ajun Gigel al lui Tănăsoiu, prietenul meu mai mare, băiatul şefului de post.

"Aşteptarea Crăciunului înseamnă bucurie. Şi bucuria nu poate fi niciodată arestată. Ea trăieşte dincolo de timp. Şi chiar dacă este alungată din prezent, vine puternic din urmă, din amintiri, din tradiţii, din cer, odată cu colindele."