Analiză
Rolul Bisericii în viaţa tinerilor

Rolul Bisericii în viaţa tinerilor

Prof. Janeta Niţă, 24 Iulie 2013
Biserica, extensia lui Hristos în lume, după cum spunea părintele Stăniloae, este depozitarul celor două izvoare ale Revelaţiei divine: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Toate pârghiile necesare cunoaşterii lui Dumnezeu se află aici. În Biserică începe de fapt viaţa în Hristos, care înseamnă educaţie.
 
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că nu este părinte cel ce naşte, nici cel ce creşte, ci cel care educă. Un bun profesor este căutat de părinţi şi copii, indiferent de preţul lui. Se încearcă prin cunoştinţe să se afle cine este cel mai bun învăţător, cel mai bun profesor de matematică etc. În această căutare ne întâlnim totuşi cu un paradox: nu se întreabă aproape nicăieri de Pedagogul tuturor timpurilor... de Hristos. Dacă în şcoală înveţi ştiinţele vremii care te îmbogăţesc la nivel de cunoaştere intelectuală, ei bine, în Biserică înveţi ştiinţa ştiinţelor, cunoaşterea lui Dumnezeu, care îmbogăţeşte sufletul. Ar fi nedrept faţă de un copil să fie privat de una dintre cele două cunoaşteri.

Familia creştină

Primul mare pilon în formarea tinerilor este familia. Specialiştii în psihologia copilului vorbesc de o educaţie a copilului din momentul zămislirii. În cele 9 luni de viaţă intrauterină se face educaţie. Cercetările ştiinţifice din ultimii ani atestă că perioada prenatală şi copilăria mică sunt hotărâtoare pentru evoluţia fiinţei umane. Influenţa părinţilor şi cea a mediului înconjurător sunt determinante pentru modelarea sa „primară“. Astfel, tot ceea ce o influenţează pe mamă în timpul sarcinii îl formează pe copil. Dragostea dintre soţi, atmosfera din casă, felul în care îşi vorbesc, împărtăşirea mai deasă a femeii însărcinate, rugăciuni rostite în casă sau la biserică etc., toate formează ambientul celui care se va naşte. Apoi urmează, evident de pe alte poziţii, educaţia creştină din casă, unde încercăm să adăugăm permanent noi şi noi nuanţe ale educaţiei creştine (copilul nu numai că simte, dar acum aude şi vede cum se comportă cele două modele ale lui: mama şi tata).

Biserica - Familia cea mare

Biserica este al doilea mare pilon în formarea tinerilor. Este foarte odihnitor şi plin de speranţă pentru un elev să vadă că în biserica unde merge cu părinţii sunt şi alţi tineri, de vârste apropiate, care au aceleaşi principii de viaţă ca ale lui. Şi ei vin la biserică, intră şi-l ajută pe preot în Sfântul Altar, merg în pelerinaj la mănăstiri etc. În felul acesta, chiar dacă se simte în disonanţă cu cei de la şcoală, nu este un caz izolat, pentru că are prieteni şi la biserică. Şi aceştia devin prietenii adevăraţi! În această perioadă delicată de până la 18 ani, dacă părinţii au depus toate eforturile să le insufle dragostea de Dumnezeu şi de Biserică, ferindu-i de concepţii greşite ale vieţii, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur că răsplata lui Dumnezeu este mare pentru aceşti părinţi. În această Familie a Bisericii ne maturizăm şi-L putem mărturisi pe Hristos şi în „afară“. În acest fel, Biserica se înnoieşte prin alţi tineri care încep să-L cunoască pe Dumnezeu ca iubire şi iertare. Aşa se împrietenesc şi se pun bazele unor familii frumoase de tineri care se roagă împreună, se spovedesc şi se împărtăşesc, dau naştere pruncilor, într-un cuvânt, Dumnezeu este centrul vieţii lor.

Grădiniţe şi şcoli creştine

Din ce în ce mai mulţi părinţi care vin la biserică au început să-şi pună serios problema educaţiei propriilor copii, în care componenta moral-creştină să fie parte a programului educativ. Poate pentru prima dată în ultimii ani, familiile creştine se gândesc la importanţa modelului care le educă copilul. Acest lucru este subliniat de un mare psihiatru american, Karl Maninnger: „Ceea ce este un învăţător este mult mai important decât ceea ce învaţă el“. Grădiniţa şi Şcoala creştină reprezintă soluţia salvatoare. Aici, profesorii sunt apropiaţi de valorile Bisericii, sunt modele de urmat şi îi deprind pe elevi cu o viaţă din care face parte şi Dumnezeu. Nu se rupe contactul cu lumea înconjurătoare, nu acesta este scopul, dar a oferi copiilor o educaţie creştină este cea mai bună investiţie: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“ (Matei 16, 26). Astfel, şcoala creştină are un anumit duh, un duh bun care prezintă o imagine reală a lumii în care trăim. Dacă-mi permiteţi o asemănare, are rolul unui adult care sprijină un copil de doi ani să meargă fără pericole pe un pod mişcător, peste o apă mare...

Ce oferă Biserica tinerilor?

Perspectiva unei vieţi uşoare, fără „reguli“, creşte odată cu vârsta. Atât transformările majore la nivel biologic, cât şi viaţa de zi cu zi derulată într-un mediu bolnav îl fac pe tânărul de astăzi să opteze pentru un drum coordonat de impulsuri trupeşti, de valori emise de gaşca din faţa blocului. În acest hăţiş este greu să rămâi în picioare, să rămâi neatins. Rolul Bisericii este, pe de o parte, să-i menţină nealteraţi pe tineri de concepţia unei lumi fără Dumnezeu, iar pe de altă parte, să ofere soluţii şi tratamente celor care s-au rănit deja. Oricum, ambele categorii aşteaptă ceva de la Biserică.

Principiul dragostei

În primul rând trebuie să amintim că în Biserică sunt oameni de vârste spirituale diferite. De cele mai multe ori se constată cu uimire că cei din Biserică pot deveni piedică pentru tinerii care păşesc timid pragul bisericii. E adevărat că pe mulţi înfăţişarea îi trădează ca fiind din „lume“. Tocmai de aceea trebuie mai multă înţelepciune din partea credincioşilor practicanţi. Pe lângă faptul că e greu de înţeles Dumnezeu când ajungi pentru prima dată (în mod conştient) în biserică, la 20 de ani, să mai fii şi izbit de „dragostea“ celor din sânul comunităţii, e prea mult! Astfel, este necesar să aplicăm un principiu pe care pedagogia contemporană îl foloseşte cu succes: principiul dragostei. Cine încearcă educaţie fără dragoste eşuează. Cum să-l faci pe un tânăr să revină la biserică dacă oamenii participanţi la Sfânta Liturghie sunt lipsiţi de înţelegere iubitoare? Iată ce ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Voi cei duhovniceşti, pe unul ca acesta îndreptaţi-l cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi să nu cazi şi tu în ispită“ (Galateni 6, 1). Tinerii sunt chemaţi de Hristos într-o anumită stare, n-au venit în biserică să se smintească, ci ca, încetul cu încetul, să-i cucerească iubirea lui Hristos: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Psalmul 33, 7).

Răspunsuri la întrebări

A doua mare problemă a tinerilor este că nu au o motivaţie serioasă pentru a veni la biserică. În concepţia multora, Biserica îţi oferă disconfort, are o ideologie prohibită, te simţi îngrădit şi neînţeles. Dumnezeu are legi care parcă toate intră în conflict cu mentalitatea lumii în care trăim. Sensul vieţii parcă nu s-ar afla în Biserică. O adolescentă m-a întrebat: „Cine ar putea să prezinte o imagine a Bisericii de asemenea manieră încât să suprime distanţa dintre tineri şi instituţia Bisericii? Cine iese în întâmpinarea noastră?“ De aceea, consider că este capital ca slujitorii Sfintelor Altare să aibă disponibilitatea dialogului. Să aibă capacitatea de a răspunde la întrebările lor. Catehezele, în care e puţin probabil să nu se ofere în mod indirect răspunsuri la unele întrebări care-i frământă, sunt de mare importanţă: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp“ (II Timotei 4, 2); discuţii libere despre păcatele tinereţii şi mai ales cum putem ieşi din ele; pelerinajele la mănăstiri împletite cu programe recreative, cu rol de cunoaştere şi o mai bună socializare. Dacă Familia, Şcoala şi Biserica educă de pe poziţii diferite, dar au acelaşi numitor comun - Dumnezeu, generaţiile viitoare au şanse de supravieţuire. Chiar dacă trăim într-o lume desacralizată, Mântuitorul Iisus Hristos ne umple de nădejde: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33).
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!