Românul de pe Aconcagua

Otilia Bălinişteanu, 31 Octombrie 2007

Oameni ca şi noi, dar cu vise mai îndrăzneţe, alpiniştii aduc cu ei, din înălţimi bănuite doar de puterea imaginaţiei, mărturii despre locuri în care puţini pot ajunge. Sorin Baciu e unul dintre aceştia. Nonconformist prin definiţie, temerar şi perseverent, a escaladat trei dintre cele mai înalte vârfuri ale lumii: Elbrus (5.642 m), în Caucaz, Kilimanjaro (5.895 m), în Africa, şi Aconcagua (6.962 m), în Argentina. A străbătut şi 7.000 m din cei 8.167 ai vârfului Daulaghiri din Himalaya. Nu a putut escalada vârful din cauza vremii, dar e hotărât să-şi împlinească visul în 2009, când, în sfârşit, speră să poată bate la porţile cerului.

De unde a apărut patima aceasta pentru înălţimi?

E un lucru foarte simplu. Patima asta trebuie s-o ai în tine. Eu sunt din Iaşi şi noi nu prea avem munţi pe-aproape, iar cei mai înalţi sunt Călimanii, Rodnei şi Ceahlăul. Totul vine din dorinţa de a călători. Ăsta este cel mai bun lucru.

Am făcut Liceul „Emil Racoviţă“ din Iaşi, de ştiinţe ale naturii. Aveam tot timpul pe perete o expoziţie cu fotografiile lui Racoviţă din expediţia în Antarctica. Şi totdeauna, de când am ajuns la liceu, priveam acele poze şi-mi doream să ajung şi eu ca Racoviţă, să fac expediţii în diferite puncte ale Globului. Şi-atunci m-am gândit să dau la Marină. Sunt singur la părinţi, ai mei nu au fost de acord şi atunci am dat la Geologie. Venind aici, mi-am dat seama că este cât se poate de normal să am nişte noţiuni de alpinism. Şi-atunci, combinându-se geologia cu mersul pe munte, am ajuns şi la dorinţe mai mari, mai ales după â90. Până atunci, însă, bătusem deja toţi munţii din România. Aşadar, după Revoluţie am intrat în echipa lui Constantin Lăcătuşu, de la Piatra Neamţ şi, împreună cu aceşti prieteni, ne-am propus expediţii pe munţi înalţi.

Când aţi pornit în prima expediţie?

Prima expediţie am făcut-o în 1993, în Caucaz. Am urcat atunci pe Elbrus (5.642 m). Pe urmă, visul unui geolog este să ajungă în Africa. E cea mai mare dorinţă. Scopul nostru, în 1995, a fost să urcăm pe Kilimanjaro, cel mai înat din Africa şi am reuşit. Am urcat atunci şi pe Kenya, al doilea ca înălţime; am făcut doi munţi într-o singură expediţie. Apoi, ţelul suprem al oricărui alpinist de data aceasta este să ajungă în Himalaya. În 1995 am reuşit să obţinem surse de finanţare şi am plecat într-acolo, spre vârful Daulaghiri (8.167 m). Din păcate, nu am ajuns pe vârf, dn cauza vremii. După 1996 am renunţat la pasiunea de alpinism, dar am început să mă gândesc din nou la Racoviţă (zâmbeşte), la expediţiile ştiinţifice.

Ce face diferenţa între o expediţie alpină şi una ştiinţifică?

Expediţia alpină, ca şi cea ştiinţifică, are scop şi obiective, dar alpinistul doar merge, are vârful şi nimic nu mai contează în jurul lui. Te pregăteşti, şi aici mă refer la pregătirea fizică şi psihică, ai grijă de dotarea cu echipament, foarte importantă, mai ales pe munţii înalţi şi porneşti spre vârf. Ai ajuns, dacă reuşeşti să te mai întorci întreg acasă, e perfect, dacă îţi mai cade un deget, o mână, asta e situaţia. Pe când expediţia ştiinţifică presupune să munceşti o anumită perioadă într-o zonă, să aduni date, probe (roci, fosile, material geologic) şi pe urmă ai câţiva ani de lucru. Şi contribui la cunoaşterea Pământului, la cunoaşterea vieţii. În alpinism, rezultatul se concretizează în performanţă: eşti primul român care a ajuns pe un vârf. Intri într-o carte de istorie, vin cei mai tineri din spate şi îşi mai aduc sau nu-şi mai aduc aminte de tine, dar expediţia ştiinţifică presupune o continuare a muncii. Plus că publici foarte mult, colaborezi foarte mult şi reuşeşti ca prin materialul colectat să contribui la educare, la cunoaştere.

Pe Aconcagua ajung doar 8 alpinişti dintr-o sută

Anul acesta aţi reuşit să îmbinaţi ambele vise şi pe cel de alpinist, şi pe cel de geolog, participând şi la o expediţie ca alpinist şi la una ca geolog. Cât de dificil a fost să urcaţi pe Aconcagua?

Într-adevăr, anul acesta, în ianuarie, am participat la o expediţie în Aconcagua, cel mai înalt vârf din America de Sud (6.962 m) şi din emisfera sudică. Alpiniştii îl echivalează cu un vârf de 8.000 de metri din Himalaya, ca dificultate nu atât a traseului, cât a climatizării. Am ajuns pe vârf, pe 15 ianuarie, la ora 6 după-amiază, singur. Am fost patru prieteni, dar ceilalţi trei nu au reuşit să se aclimatizeze. N-au reuşit să depăşească pragul critic şi s-a întors. Nu este o premieră românească, ci una personală. Aconcagua este un munte greu. Mulţi se duc şi urcă până la Nido de Condores (5.400 m), dar pe vârf nu ajung mai mult de 8-10 oameni.

Pentru o asemenea expediţie aveţi nevoie de pregătiri speciale. Cum v-aţi pregătit pentru Aconcagua?

Pentru munţii înalţi există mai multe tipuri de pregătire, însă cea mai importantă este pregătirea fizică. Astăzi, mulţi tineri consideră că dacă merg la sală şi trag un pic „la fiare“ sunt pregătiţi. Nu este aşa. Pregătirea pentru un alpinist se face pe munte. Şi chiar pe munţii noştri. Bineînţeles, cine are posibilitatea, poate să meargă în Alpi, unde poate exersa trecerea anumitor praguri de înălţime (2.000, 3.00, 4.000 m). O dată ajuns pe munte, eşti pus direct în faţa problemelor care apar acolo; cea mai importantă este vremea. Tu trebuie să faci în aşa fel încât să-ţi dozezi eforturile în funcţie de vreme. Apoi intervine celălalt aspect: echipamentul. Fiind scump, noi îl cumpărăm şi îl folosim pentru prima dată în deplasare, iar el ar trebui uzat aici. O dată bocancii cumpăraţi, trebuie să baţi munţii cu ei, ca să fie folosiţi atunci când mergi în expediţie. Noi îi cumpărăm înainte de plecare, iar acolo ne omoară picioarele. Sau, o parte din echipament, cum ar fi pufoaicele, mănuşile, sacul de dormit, cortul, toate trebuie să reziste la furtună. Noi nu le folosim aici şi acolo avem surprize foarte neplăcute. În Aconcagua, noi am cărat foarte mult ehipament de corp şi acolo am avut surpriza că a fost de proastă calitate, deşi aici era foarte scump. De aceea, repet, e bine să fie testat înainte. Cel mai simplu exemplu sunt mănuşile şi fesul. Toată lumea le ignoră. Însă, la altitudine, sunt esenţiale.

Asta ca parte de pregătire. Mai intervine însă un lucru, şi anume regimul alimentar. Acasă ai un anumit ritm al meselor, pe când într-o expediţie, mesele principale sunt dimineaţa şi după-amiaza, cu mese foarte concentrate, cu care nu eşti obişnuit.

Mese concentrate, iar la înălţime, multe lichide

Aţi încercat să vă modificaţi obiceiurile alimentare înainte de plecare, pentru a fi oarecum obişnuit?

Eu am încercat cu ceva timp înainte să introduc în alimentaţie cam ce mănânc în expediţie şi să renunţ la masa de prânz cât pot de mult. Oricum, mănânc foarte mult dimineaţa, fulgi concentraţi, hrană uscată (salam, pastramă uscată), seara supă, aproape un litru şi ceva. Aşadar, am încercat să-mi obişnuiesc corpul cu acel tip de hrană. Automat se renunţă la alcool şi este de preferat să ajungi la o greutate constantă. Pentru că o dată ce-ai trecut de 3.500-4.000 de metri, deja începi să simţi efectele altitudinii. Presiunea scade, iar corpul trebuie să se adapteze, trebuie să se aclimatizeze.

Cum resimte corpul schimbarea de altitudine?

Din cauza presiunii scăzute, odată cu creşterea altitudinii, începi să ai o durere constantă de cap, să ai stare de vomă continuu. Cantitatea de oxigen scade, iar ficatul trebuie să producă mai multe globule roşii. De aceea, când se merge pe munţi înalţi, nu se procedează, spre exemplu, la fel ca în munţii noştri. Adică, să pleci dimineaţa de jos, de la cabană, iar în 7 ore să ajungi pe Moldoveanul. Acolo urci până la 3.000 de metri, stai până la 4-5 zile în regim alimentar, te plimbi, încerci să te adaptezi şi abia apoi porneşti din nou.

Riscul major la înălţime, edemul cerebral

Câte pauze intervin de-a lungul traseului?

Noi am stat în Aconcagua 16 zile din momentul în care am plecat de la 2.800 de metri. Am plecat în etape: de la 2.800 ne-am dus la 3.000-3.300, am stat o zi, pe urmă ne-am dus până la 4.000 de metri şi ne-am întors, am mai stat o zi la 3.000, apoi am urcat la tabăra 4.300, în Plaza de Mulas şi ne-am odihnit o zi. De-acolo am urcat la 5.400, am lăsat echipamentul pentru tabăra intermediară, am coborât la 4.300, am mai stat două zile şi în final am plecat spre vârf. Deci, nu se poate urca brusc, trebuie să te aclimatizezi. Dacă nu reuşeşti, atunci obligatoriu trebuie să te întorci sub 3.000 de metri. Fiindcă riscurile sunt mari. Poţi să faci edem pulmonar sau edem cerebral. Şi, cu toate că în zonă sunt puncte de prim-ajutor şi un elicopter sanitar, nu te poţi juca cu viaţa ta. Chiar am întâlnit în Aconcagua mulţi alpinişti cu edem pulmonar. Cum ai trecut de 5.000 de metri nu mai există starea aceea de bine. Ai aceste dureri constante şi nu mai ştii nici dacă ţi-e bine, nici dacă ţi-e rău.

Aclimatizarea este, aşadar, cel mai mare pericol, pentru care nici n-ai cum să te pregăteşti.

Nu există nici un fel de pregătire. Practic, totul depinde de cum eşti construit genetic şi de modul de a fi, ajutat şi de un psihic puternic. Există foarte buni căţărători alpinişti până la 4.000 de metri, dar care, o dată ajunşi în Himalaya, nu se aclimatizează.

Cu mulas, pe drumuri de munte

Vorbeaţi mai devreme de echipament. Cât cântăreşte un echipament complet pentru o expediţie cum a fost cea din Aconcagua?

Şi aici apare o problemă. Nu poţi căra foarte mult. În Aconcagua am mers printr-o agenţie, pentru că acolo este parc naţional. Trebuie să plăteşti nişte taxe şi ţi se dă un paşaport. Costul intrării este de 330 de dolari de persoană pentru 20 de zile în parc. Agenţia e cea care se ocupă şi de căratul echipamentului greu. În Aconcagua transportul se face cu acei mulas, nişte catâri de dimensiuni mai mici, care merg până la tabăra de la 4.300. Alpiniştilor nu le rămâne să care decât minimul, adică în jur de 10-15 kg. La altitudine trebuie să fii cât mai uşor, din cauza greutăţilor provocate de lipsa de oxigen. Cu cât eşti mai greu, cu atât posibilitatea ta de a ajunge pe vârf este mult redusă.

Cum faceţi rost de bani pentru incursiunile pe munţi înalţi?

Şansa noastră este că există la ora actuală sponsori în România, care au înţeles scopul acestor expediţii. Mie, Iasicon mi-a oferit o parte din bani şi alte două firme de la Bucureşti. Sponsorii sunt la baza unei expediţii şi ne susţin cu sume consistente. Dacă nu reuşeşti să ajungi pe vârf, banii sunt suportaţi de tine personal. Pe noi, expediţia în Aconcagua ne-a costat aproape 3.500 de euro de persoană.

Majoritatea accidentelor au loc la coborâre

Ce simte un alpinist când ajunge acolo, sus, în punctul terminus al traseului?

O să râdeţi, dar se gândeşte cum să coboare cât mai repede. Acum, în Aconcagua, după câţiva ani de pauză în expediţiile pe munţi înalţi, înainte să ajung pe vârf, mă pregăteam să simt ceva spectaculos. Ai o bucurie deosebită, dar nu pe vârf, ci când ştii că mai ai 10-20 de metri şi ajungi. Acolo am simţit emoţii. Însă când ajungi pe vârf, începi să devii foarte ocupat. Trebuie să faci fotografiile de vârf, dovada că ţi-ai atins obiectivul, iar eu am prins furtună. A coborât plafonul foarte jos şi a început să ningă. Nu ninsese de două săptămâni şi chiar când am ajuns sub vârf a început furtuna. Plus că majoritatea prietenilor

m-au rugat să le aduc o piatră de pe vârf şi am început să adun pietricele. Apoi, imediat trebuia să cobor, pentru că efortul de a ajunge pe vârf este copleşitor. Majoritatea accidentelor pe munţii înalţi nu se întâmplă la urcuş, ci la coborâre. Pentru că dai totul, iar la coborât apare relaxarea fizică şi psihică. Şi dacă faci 7-8 ore în drumul spre vârf, mai ai alte 4-5 ore ca să cobori în tabără, când eşti complet epuizat.

Vântul şi soarele, cei mai de temut duşmani

Ce temperaturi aţi prins?

Luna ianuarie pentru America de Sud este vară. Însă, la altitudine, seara se făcea frig, temperatura coborând până la -5 grade. Ziua nu era o problemă; se putea urca normal. Zăpadă nu am întâlnit până la aproape 7.000 de metri. Dar nu sunt atât de importante temperaturile, cât vântul.

Şi în Aconcagua ai un vânt constant de 20 km/h. Nu-i tare, dar bate 24 de ore din 24. Plus că fiind o zonă aridă, deşertică, există un praf foarte fin, care tot timpul te bate peste mâini, peste faţă. Seara, când ajungeam în tabără şi ne spălam, aveam o faţă mumificată, lovită şi parcă n-o mai simţeam. Foloseam tot felul de creme pentru faţă cu factor UV mare, care să ne protejeze împotriva soarelui, pentru că şi el este, alături de vânt, marele duşman al alpiniştilor. Faţa, nasul şi mâinile sunt cele mai expuse; practic, la mâini ai tot timpul răni deschise.

Aţi ajuns singur pe vârf. A fost mai complicat decât dacă aţi fi fost însoţit?

Eforturile s-au dublat în cazul meu. A trebuit să-mi pregătesc singur aparatul, să fotografiez. Când eşti singur, trebuie să fii foarte atent. Dacă ai călcat greşit, nu e nevoie să cazi într-o prăpastie, o luxaţie banală e suficientă. A fost prima mea experienţă când am rămas singur spre vârf.

A existat vreun moment, în timpul expediţiilor, când aţi simţit că aţi vrea să lăsaţi totul baltă, să renunţaţi şi să vă-ntoarceţi?

Da, se-ntâmplă foarte des. Când ai ajuns la peste 5.000 de metri, în fiecare zi te gândeşti la asta, la fiecare jumătate de oră. Te-ntrebi ce cauţi acolo, de ce-ai venit, de ce n-ai rămas acasă. Aici ne pregătim, facem planuri, cumpărăm echipamente, iar acolo, marea problemă e dacă te aclimatizezi sau nu. Cei care nu au mai avut astfel de experienţe, pe munţi înalţi sunt însoţiţi şi de un fel de teamă. Cei trei prieteni cu care am fost în Aconcagua nu au mai fost pe munţi înalţi şi nu au rezistat. Mai ales că te simţi rău tot timpul.

Singuri în Himalaya, cu două tone de echipament

Aţi participat la numeroase expediţii de-a lungul anilor. V-a rămas în minte un moment de tensiune maximă?

Fiecare expediţie în sine este un moment unic, per ansamblu. Cu ceea ce rămâi se cheamă experienţă. Şi cred că cea mai importantă este legată de partenerii cu care mergi. Nu degeaba se spune: „dacă vrei să-ţi cunoşti prietenul, mergi pe munte cu el“. Şi am avut parte şi de prieteni adevăraţi, dar şi de oameni care erau prieteni numai acasă. Asta legat de latura umană a experienţei. Un moment dificil prin care am trecut şi l-am simţit profund s-a petrecut în Himalaya, la 3.300 de metri altitudine, când porterii, cei care ne cărau bagajele, ne-au lăsat baltă cu 2 tone de echipament. Aveam angajaţi 70 de porteri, care au făcut grevă şi au plecat pur şi simplu. Asta în condiţiile în care mai aveam de mers încă vreo patru zile până în tabăra de bază.

Totul s-a întâmplat din cauza faptului că noi am vrut să trimitem înapoi femeile. Trebuie să ştiţi că porterii vin cu tot cu neveste şi copii după ei şi cară după puteri. Urma să trecem peste un gheţar, ninsese mult, iar nişte coreeni care coborau ne-au spus că este dificil traseul şi de aceea am insistat ca femeile să nu meargă. Au refuzat, au făcut grevă şi au plecat cu toţii.

„Nu vezi nimic.Doar gheaţă şi cer“

Ce e spectaculos într-o expediţie?

În primul rând, relieful. Noi suntem obişnuiţi în munţi cu păduri, cu lacuri, culori frumoase şi dintr-o dată intri într-o zonă de deşert, unde nu ai decât stânci şi de-abia poţi să respiri. Nu vezi nimic. Doar gheaţă şi cer. Mai vezi câte un nor din când în când. Eşti pus în faţa altor condiţii de climă, de relief, a altei rase, în Africa, în Himalaya. Nişte oameni extraordinari. Şi în Argentina sunt superbi, sunt prietenoşi. Iar mie-mi place să stau de vorbă cu ei, să schimb reţete, să gust, să văd, să încerc. Totul este frumos. Sunt alte culori, alte mirosuri, altă piaţă, altă mâncare, alte fructe. Nu trebuie să detaşăm dintr-o expediţie un răsărit sau un apus de soare.

Plecaţi cu tone de echipament şi vă întoarceţi cu „tone“ de fotografii, cred.

Una dintre pasiunile mele este alpinismul, iar a doua, la fel de puternică, este fotografia. Nu concep să plec undeva şi să nu am cel puţin un aparat de fotografiat la mine. De altfel, în toate expediţiile în care am fost, rolul meu era să fotografiez; eram responsabil cu imaginile. Toată lumea te întreabă, la întoarcere, cum a fost şi cred că cel mai simplu şi cel mai corect este să le arăţi fotografiile.

Care va fi următoarea plecare?

Aş fi vrut să plecăm în 2008 în Alaska, pe vârful McKinley (6.194 m), însă sunt implicat într-un proiect cu National Geographic şi nu am timpul fizic necesar, dar o să ajung cu siguranţă acolo în 2009. Dacă ar apărea o oportunitate financiară, cu certitudine mă-ntorc şi-n Himalaya (n.r. - râde). Sunt dator. Nu cred că există alpinist care să fi ajuns acolo şi să nu-şi dorească să ajungă sus, la 8.000 de metri.

Al doilea român finanţat de Societatea National Geographic din SUA

Sorin Baciu este lector la Facultatea de Geografie şi Geologie a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi. În palmaresul său de alpinist intră trei dintre cele mai înalte vârfuri ale lumii: Elbrus, Kilimanjaro şi Aconcagua, dar şi o expediţie în Himalaya. Povestea sa a început în 1990, când a intrat în echipajul de alpinişti al celebrului Constantin Lăcătuşu, împreună cu care a făcut numeroase expediţii în Caucaz, Africa şi Asia.

Ca specialist în Geologie, este al doilea român finanţat de Societatea National Geographic din SUA pentru expediţii ştiinţifice de descoperire a unor fosile de peşti. Ultima sa expediţie alpină a avut loc în ianuarie, în America de Sud, pe vârful Aconcagua, în traducere Santinela de Stâncă (6.962 m).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!