An omagial
Rufin de Aquileia şi Comentariul său la Crezul roman-apostolic (II)

Rufin de Aquileia şi Comentariul său la Crezul roman-apostolic (II)

Adrian Agachi, 20 Aprilie 2010

Rufin de Aquileia a avut atât oportunitatea, cât şi neşansa de a-l fi cunoscut pe unul dintre cei mai importanţi oameni din Apus: Fericitul Ieronim. A studiat împreună cu acesta şi au împărţit deseori momente duhovniceşti împreună, dar diferenţele de opinie au creat un conflict dificil de soluţionat. De aceea, Rufin a fost lipsit de atenţia necesară şi de-abia în secolul al XX-lea cercetătorii şi-au mai îndreptat atenţia asupra sa.

Influenţele operei lui Rufin

Vom continua în acest material prezentarea substanţialei sale tâlcuiri la Crezul roman-apostolic. Pot fi amintite în această privinţă câteva aspecte interesante. Este sigur faptul că Rufin a cunoscut Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, deoarece citatele scripturistice sunt folosite într-o manieră asemănătoare şi se regăsesc în mare măsură în ambele opere. Rufin încercase, oricum, să ofere o primă traducere în limba latină a acestora. De asemenea, pare să fi fost influenţat de Marele cuvânt catehetic al Sfântului Grigore de Nyssa, pe care a încercat să îl traducă în limba latină. De altfel, este greu de identificat partea originală a scrierilor sale. "Până nu demult, Rufin era considerat un simplu traducător: în realitate, problema evaluării lui Rufin este mai subtilă şi dificilă, întrucât el nu prezintă aproape niciodată explicit idei proprii. Judecând după ceea ce a scris, nu putem vorbi despre o gândire a lui Rufin; o putem face în schimb, în sensul că, în calitate de traducător, el a dorit să transmită creştinilor din Apus patrimoniul spiritual al grecilor, iar în calitate de credincios ortodox a vrut să facă în aşa fel încât acest mesaj să nu fie deformat de idei inacceptabile; din acest motiv amendase textele lui Origen, adaptându-le la teologia niceeană. (...) Cert este că traducerile lui Rufin sunt sensibile la exigenţele literare, aşa cum fuseseră întotdeauna cele realizate de scriitorii păgâni din limba greacă" (Claudio Moreschinni, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi: greceşti şi latine, vol.II/1, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 348-349). Rufin nu este la fel de priceput ca Fericitul Ieronim, omologul său la vremea respectivă. Nu posedă nici stilul ales al acestuia, nici talentul de traducător, dar nu este mai puţin adevărat că, în esenţă, Rufin are un anumit farmec al său, uşor de detectat în cadrul operei. Este ceva mai concis şi, poate, mai organizat decât Ieronim în anumite privinţe. Cât despre Comentariul la Crezul roman-apostolic, această operă reprezintă un real model de interpretare.

Dogma Sfintei Treimi şi începutul dogmei hristologice

Este, poate, puţin prea mult să afirmăm că mărturisirea de credinţă conţinea încă de la început un pronunţat caracter dogmatic. Am observat în cadrul materialului anterior că textul putea fi modificat în funcţie de diverse erezii care ameninţau să surpe dreapta credinţă. Şi totuşi, poate că tocmai acest aspect ne îndreptăţeşte să afirmăm că mărturisirea de credinţă căpătase în jurul secolelor al III-lea - al IV-lea un conţinut esenţial foarte solid. Încă înainte de Sinodul I Ecumenic petrecut la Niceea în anul 325, mărturisirea de credinţă conţinea deja elementele esenţiale care urma să fie precizate definitiv şi irevocabil în cadrul Sinodului. Chiar dacă erezia lui Arie nu ar fi apărut, nu este exagerat să afirmăm că, oricum, deofiinţimea Fiului şi a Tatălui ar fi fost la un moment dat inclusă în Crez. Ea fusese oricum anticipată prin formulările mărturisirilor de credinţă anterioare, chiar dacă, strict vorbind, nu era specificată în niciuna dintre ele ca atare. Pe de altă parte, trebuie remarcat că Sfinţii Atanasie, Vasile cel Mare sau Grigorie Teologul nu au adus un plus de creativitate individuală, ci au lucrat pe baza unei tradiţii primite de la predecesorii lor în precizarea dreptei credinţe. Şi Rufin efectuează acelaşi lucru în Comentariul său, rămânând atent la precizările predecesorilor săi, chiar dacă nu-i numeşte direct pe aceştia niciodată. În vederea interpretării pe larg, redăm din nou textul Crezului roman-apostolic: "Cred în Dumnezeu, Tată Atotputernic, Nevăzut şi Impasibil; şi în Hristos Iisus Fiul Său Unic Domnul nostru, Care S-a născut din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria, Care sub Ponţiu Pilat a fost răstignit şi îngropat, a treia zi a înviat, S-a înălţat la ceruri, şade de-a dreapta Tatălui, de unde va veni să judece viii şi morţii; şi în Duhul Sfânt, sfânta Biserică, iertarea păcatelor, învierea cărnii" (Canonul Ortodoxiei, vol.I, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis/ Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 559). Astfel, sunt două aspecte subliniate de Rufin de Aquileia: dogma Sfintei Treimi şi prima bază a dogmei hristologice. Influenţat probabil de Sfântul Vasile cel Mare, Rufin remarcă foarte atent prepoziţiile folosite în cadrul Crezului roman-apostolic. Astfel, Crezul notează credinţa în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar nu menţionează această prepoziţie atunci când face referire la Biserică, iertarea păcatelor sau învierea cărnii. Vom trata această distincţie puţin mai târziu. Cert este că Rufin mărturiseşte credinţa în deofiinţimea Persoanelor Sfintei Treimi, afirmând că atribuirea aceleiaşi prepoziţii sugerează acest lucru. Această afirmaţie este extrem de importantă, pentru că ne oferă un argument în privinţa faptul că deofiinţimea Persoanelor Treimii are un anumit istoric şi în mărturisirile de credinţă anterioare Sinodului I Ecumenic. Cu toate acestea, Rufin mai face o afirmaţie importantă atunci când interpretează fragmentul referitor la iconomia Mântuitorului. Naşterea din Fecioară şi de la Duhul Sfânt precizează existenţa celor două naturi: divină şi umană, într-un singur ipostas.

Creator şi creaţie

Cu toate că în cadrul Crezului roman-apostolic nu se face referire la creaţie sau la modul cum a apărut aceasta, totuşi Rufin intepretează magistral partea finală a acestuia şi descoperă aici separarea între creaţie şi Creator. Aşa cum am afirmat anterior, prepoziţiile joacă un rol fundamental în cadrul formării şi dezvoltării textelor care conţin mărturisiri de credinţă. Astfel, motivul pentru care prepoziţia în lipseşte în partea finală a Crezului roman-apostolic este, în viziunea lui Rufin, introducerea unei separaţii între creaţie şi Creator. El afirmă: "Dacă prepoziţia în ar fi fost inserată aici, forţa acestor articole de credinţă ar fi fost identică cu cea a celor care le precedă. Aşa cum observăm, în articolele în care mărturisim credinţa în Dumnezeu, folosim forma în Dumnezeu Tatăl, în Hristos Iisus, Fiul Său şi în Sfântul Duh. În celelalte articole de credinţă, în care tema principală nu este Dumnezeirea, ci fiinţele create şi Tainele mântuitoare, prepoziţia în nu este interpolată. Prin urmare nu ni se cere să credem în Sfânta Biserică, ci faptul că Sfânta Biserică există, vorbind despre aceasta nu ca despre Dumnezeu, ci ca despre o Biserică adunată împreună pentru Dumnezeu. De asemenea, creştinii cred nu în iertarea păcatelor, ci că există o iertare a păcatelor şi nu în învierea cărnii, ci că există o înviere a cărnii. Prin urmare, efectul prepoziţiei monosilabice este acela de a distinge Creatorul de creaţie şi a efectua o diferenţiere clară între cele dumnezeieşti şi cele omeneşti" (Rufinus, A Commentary on the Apostlesâ Creed, translation by J.N.D.Kelly, (New York: Newman Press, 1954), pp. 71-72). Aşa cum ştim deja, formularea actuală a părţii finale a Crezului niceo-constantinopolitan sună astfel: "Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisesc un Botez, spre iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin." Interpretarea lui Rufin poate fi susţinută şi în momentul de faţă, deoarece singura prepoziţie care apare aici este întru, ceea ce subliniază într-un fel şi faptul că mărturisirea credinţei este totodată un act eclezial, nu doar un act personal. Ceea ce trebuie însă precizat este faptul că Rufin nu critică aici credinţa în Biserică sau în iertarea păcatelor şi învierea trupurilor, dar face o diferenţiere între faptul că Dumnezeu este veşnic necreat, iar aceste trei aspecte se referă doar la lucrurile create. Biserica, învierea trupurilor şi iertarea păcatelor, toate se referă la lucrurile legate în principal de noi, fiinţele create, în timp ce Sfânta Treime este necreată.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!